VIŢELUL DE AUR - (Episodul al II-lea) Tâlcul dobânzii

MAKE
Ziarul BURSA #Bănci-Asigurări / 5 ianuarie 2017

Tâlcul dobânzii

Eroarea de la originea dobânzii

Cei doi heruvimi

(urmare din numărul trecut)

VIŢELUL CA DOBÂNDĂ

Antonio îi spune lui Shylock: "Or is your gold and silver ewes and rams?" ["Ţi-e aurul berbec, arginţii miei?" - Traducerea din 2012].

În acest punct al examinării textului shakespearian, este oportun să aruncăm o privire asupra originilor istorice ale dobânzii: dobânda la credit pare că este practicată în agricultura sumeriană, în al patrulea mileniu i.e.n., fiind sugerată natural de capacitatea de germinare a seminţelor împrumutate, sau de capacitatea masculior împrumutaţi (berbeci/ţapi/tauri) să fertilizeze; astăzi, încă, la ţară, după ce l-a împrumutat pentru montă, proprietarul taurului este îndreptăţit la un viţel (la oraş, merge la căţei).

Cuvântul sumerian (şi egiptean) pentru dobândă - "mas" - mai înseamnă şi "viţel" (taurinele joacă rolul banilor şi al dobânzii şi la Homer).

Dar, în epocă, datoria în cereale şi implicit dobânda erau anulate dacă anul agricol se sfârşea prost, iar, astfel, împrumutatul, în mod natural, nu avea cum să le mai returneze (probabil că regimul împrumutului în animale urma un tipic similar).

Poate să pară o coincidenţă că, în subiectul dobânzii, Shakespeare pune în gura lui Shylock relatarea episodului biblic despre berbeci şi miei bălţaţi.

Dar nu este.

În antichitate şi ulterior, rolul banilor a fost jucat de cel puţin 173 de obiecte şi materiale, conform cercetărilor.

În Sumer, Asiria si Egipt rolul banilor a fost jucat de orz şi argint, ceea ce a făcut să fie extrapolată ideea de dobândă de la seminţele de orz asupra împrumuturilor în metal, de asemenea, deşi argintul nu are capacitatea să se reproducă.

Ei bine, această eroare de la originea dobânzii este semnalată cu precizie de Shakespeare, în replica lui Antonio:

"Antonio

[...] If thou wilt lend this money, lend it not

As to thy friends; for when did friendship take

A breed for barren metal of his friend?

But lend it rather to thine enemy,

Who, if he break, thou mayst with better face

Exact the penalty."

Cuvintele subliniate încifrează istoria dobânzii, într-un aliaj cu ostilitatea creditului cu dobândă: "de când prietenia s-a prăsit din metalul sterp al prietenului?"

Ignorând istoria dobânzii, traducătorul în româneşte din 1912 nu găseşte înţelesul cuvintelor subliniate de mine şi pur şi simplu le elimină:

"Antonio

[...] De-mi împrumuţi cea sumă, n-o da ca la prieten,

Ci ca la duşman dă-mi-i, căci dacă nu-i plătesc,

Ai cel puţin plăcerea la termen de a cere

Să-ţi iei deplin pedeapsa."

După o sută de ani, traducătorul din 2012 se află în aceeaşi situaţie, dar vrea să respecte numărul de versuri din original, aşa că prezintă o versiune de respiraţie proprie, legată doar părelnic de Shakespeare:

"Antonio

[...] Tu nu dai

Acest metal din pură prietenie

Şi să-nmulţeşti arginţii prin dobânzi

Ştii bine că-i un lucru păcătos.

Iar dacă banii merg la un duşman,

Cu-atât mai rău, de nu-i înapoiază,

Îl pedepseşti."

Faptul că banii ar fi producători sau sterpi a fost un subiect central în controversa scolastică a Evului Mediu târziu asupra dobânzii, fiind preluat de la Aristotel.

Mi-ar conveni să spun că "viţelul de aur" (turnat de iudei sub ministeriatul lui Aaron, în răstimpul celor patruzeci de zile cât Moise a lipsit, ca să primească Tora pe Muntele Sinai) nu era cioplitura vreunui chip de zeu, ci doar un simbol pentru dobândă.

Simbolul poate fi idol, fără vreun zeu îndărătul lui.

Păcatul închinării la "viţelul de aur" ar fi putut sta în ceea ce reprezintă viţelul însuşi, mai mult decât în infidelitate; Porunca "Să nu te închini la chip cioplit" ar contura mai pronunţat îndemnul la viaţă spirituală (care întotdeauna a plutit în jurul acestui comandament), mai degrabă decât semnificaţia iconoclastă.

Ideea mi se pare într-atât de spectaculoasă încât nu vreau să o cercetez mai mult, de teamă să nu găsesc elemente care să o infirme - prefer să mi-o însuşesc drept simbol propriu pentru întregul acestui text şi să îl intitulez chiar aşa - "Viţelul de aur".

Sper să nu deranjeze pe nimeni că Ilf şi Petrov sunt aceia care au folosit primii acest titlu, pentru că, după cum se vede, deşi sunt aceleaşi cuvinte, al meu are cu totul altă semnificaţie.

În aceeaşi notă de asociere liberă, minotaurul cretan este un ecou al viţelului de aur, deoarece camera centrală a Labirintului adăpostea tezaurul, un cuvânt care îngemănează taurul cu aurul şi cu Tezeu (şi să nu uităm că rămăşitele tribului lui Beniamin, după ce a fost decimat de celelalte unsprezece triburi ale lui Israel, s-au refugiat pe mare, în Grecia continentală, în Spania şi... în Creta).

NOTA 3

Suma de 3000 de ducaţi (aproximativ, echivalentul a 400 de mii de dolari americani de astăzi) cu care se împrumută Bassanio poate fi considerată exorbitantă ca investiţie să se califice pentru riscanta loterie la mâna Portiei, mai ales prin comparaţie cu, de pildă, veniturile unui maistru constructor de nave (persoană considerată foarte competentă), din Veneţia medievală, al cărui salariu cu greu putea depăşi 8,3 ducaţi pe lună (cam o mie de dolari, astăzi).

Ducaţii (de la "duce" - "doge") de aur veneţieni au reprezentat moneda acceptată internaţional, în Europa Evului Mediu: ducaţii veneţieni au fost emişi ca răspuns al devalorizării monedei bizantine.

Menţinut la puritatea de 24 de carate timp de şapte secole, prezenţa aurului din moneda "solidus" (4,45 grame), a Imperiului Bizantin, a început, din 1030, să se împuţineze, pălind până aproape de zero, în 1080 (din cauza războaielor); "solidus" a fost înlocuit în 1092, cu moneda "hyperpyron" (numită "bezant" de negustorii italieni), care, din pornire, a avut aur de 20.5 carate. Dar "hyperpyron"-ul însuşi a suportat o devalorizare graduală, la 18 carate şi ulterior, la 15 carate, în 1282, sub Mihail al VIII-lea Paleologul (cel care, în 1261, a recucerit Constantinopolul de sub dominaţia latină, îndepărtându-l pe Balduin al II-lea).

Doi ani mai târziu, în 1284, Marele Consiliu Veneţian a introdus ducatul din aur - 3,545 grame de aur cu puritatea de 99,47% (cea mai înaltă pe care o putea obţine metalurgia medievală).

Dacă Shylock ar fi intenţionat ca, pur şi simplu, să-l ucidă pe Antonio, atunci, cu certitudine, nu ar fi cheltuit pentru asta 3000 de ducaţi (pe care, de altfel, nici nu-i deţine în acel moment, astfel că trebuie să se împrumute, la rândul său), ci ar fi găsit asasini incomparabil mai ieftini.

Privită cu seriozitate, ecuaţia acestei intrigi sugerează că intenţiile reale ale Shylock sunt mai ample, urmărind să se folosească de sistem, împotriva sistemului:

"Am să pun în practică toate lecţiile de rău ce-mi daţi şi de voi putea, îmi voi întrece dascălul." (Actul III, Scena 1)

Şi o face, într-adevăr.

EROAREA DE LA ORIGINEA DOBÂNZII

Această examinare detaliată a fragmentului a fost necesară ca să ne încredinţăm că Shakespeare cunoaşte problematica împrumutului şi a dobânzii, mai bine decât bancherii noştri de astăzi (desigur, mai bine şi decât traducătorii lui)[10].

Necesitatea împrumutului este generată de inegalitatea naturală de avuţie; transferul de la cel avut, la cel nevoiaş, urmăreşte diminuarea inegalităţii, cu scopul menţinerii tuturor în circuitul economic, ca să extirpe povara asupra economiei reprezentată de cei scăpătaţi, cu ecou în armonizare şi coeziune socială.

Dobânda germinată la împrumuturile agricole menţine funcţionalitatea economiei şi hotarele neconflictuale ale societăţii, mai ales, prin iertarea datoriilor, în caz de forţă majoră.

Extrapolarea dobânzii asupra împrumuturilor băneşti rupe legătura naturală dintre dobândă, împrumut şi forţa majoră, deschizând drumul ideii de "disciplină contractuală" - de fapt, un eufemism pentru eliminarea sacrului, ca terţ care dă măsura raporturilor omeneşti.

Dobânda la creditul bănesc este calea prin care rolul iniţial al împrumutului (menţinerea tuturor în circuitul economic) se poate schimba în contrariul său (excluziunea scăpătaţilor, transformarea lor în sclavi), atentând la funcţionalitatea economiei şi la coeziunea socială[11].

Împrumutul este asociat prieteniei, dobânda este asociată duşmăniei.

Cu încrederea în Shakespeare astfel consolidată, putem purcede la a decela înţelesul acestei comedii despre "disciplina contractuală" (sfâşierea sacrului), care a primit titlul de Neguţătorul din Veneţia.

CEI DOI HERUVIMI

Intriga piesei, plasată în crucea dintre Evul Mediu târziu şi epoca modernă timpurie, urmează opoziţia dintre disciplina contractuală (Lege, Dreptate, Judecată) şi iertare (Milă, Îndurare): un creditor (Shylock) radicalizat de ură, care se prevalează de clauzele crude, letale, ale unui contract încheiat cu superficialitate şi dispreţ de girantul împrumutului (Antonio), în condiţiile în care motivele debitorului (Bassanio) sunt ele însele superficiale, dacă nu chiar condamnabile (să se-nţolească, ca să facă faţă competiţiei la mâna unei bogătaşe, din averea căreia urmăreşte să-şi plătească datoriile destrăbălate, inclusiv pe aceasta aflată în contractare).

Shylock foloseşte ideea de disciplină contractuală (Lege, Dreptate, Judecată) neîndurător, ca să-şi atingă ţinta răzbunării, dar, în mod neaşteptat, cade el însuşi victimă asprimii legii.

Subiectul acesta, ridicat la generalitate, are precedent în exegeza evreiască de la începutul primului mileniu.

Raporturile dintre Lege şi Îndurare reprezintă, mai întâi, subiect al literaturii antice Midraş.

Unanim recunoscut drept unul dintre cei mai buni exegeţi din lume în domeniul gândirii iudaice, Moshe Idel, israelian născut la Târgu Neamţ în 1947 (activ, încă, în viaţa culturală şi civică românească), menţionează în Perfecţiuni care absorb/Cabala şi interpretare (p. 248 şi următoarele) că, în literatura midraşică este răspândită ideea a "două atribute divine, unul al îndurării, celălalt al dreptăţii (sau al judecăţii)."

Idel citează un text midraşic influent: "Tetragrama iese din locul ei."

Din perspectivă tradiţională, este excesiv spus că YHWH (Tetragrama) ar fi "numele lui Dumnezeu"; conservatorii nu îngăduie să fie vocalizată succesiunea de patru consoane şi o interzic rostirii, ea stând, doar, ca semn pentru Dumnezeu, furnizat de El însuşi:

YHWH Eu sunt

Totuşi, numele rezultat din vocalizare - Yahweh (Iahve) - are o circulaţie întinsă.

Referirea la YHWH, prin termenul de "Tetragramă", urmăreşte să trimită la însuşi Dumnezeu (numit şi "Tetragrammaton").

Moshe Idel explică propoziţia midraşică citată: în ciuda corespondenţei între Tetragramă şi atributul judecăţii, Tetragrama îşi schimbă activitatea obişnuită şi acţionează ca un atribut al îndurării.

Idel reia, citând un midraş târziu, din secolul al XI-lea: "Cei doi heruvimi de pe chivotul Legământului corespund celor două nume sfinte: Tetragrama şi Elohim".

Cei doi heruvimi?

"17. Să faci şi capac la chivot, de aur curat, lung de doi coţi şi jumătate, şi lat de un cot şi jumătate.

18. Apoi să faci doi heruvimi de aur; şi să-i faci ca dintr-o bucată, ca şi cum ar răsări din cele două capete ale capacului;

19. Să pui un heruvim la un capăt şi un heruvim la celălalt capăt al capacului.

20. Şi heruvimii să-i faci ca şi cum ar ieşi din capac. Heruvimii aceştia să fie cu aripile întinse pe deasupra capacului, acoperind cu aripile lor capacul, iar feţele să şi le aibă unul spre altul; spre capac să fie feţele heruvimilor.

21. Apoi să pui acest capac deasupra la chivot, iar în chivot să pui legea ce îţi voi da.

22. Acolo, între cei doi heruvimi de deasupra chivotului legii, Mă voi descoperi ţie şi îţi voi grăi de toate, câte am a porunci prin tine fiilor lui Israel." (Exodul - 25.)

Este vorba despre aceşti doi heruvimi ai Chivotului (Tronul/Carul/Arca).

Indicaţia "şi să-i faci ca dintr-o bucată" a fost interpretată, ulterior, ca atestând originea comună a celor doi heruvimi corespunzători Dreptăţii şi Îndurării, ba chiar starea de "du-parţufin" (androgin) a unei singure entităţi, care răsare ca doi heruvimi, "din cele două capete ale capacului".

Moshe Idel citează explicativ (p. 249, op. citată) un document cabalistic timpuriu, atribuit lui Abraham ben David de Posquieres (1120-1197):

"Întrucât ele au fost create du-parţufin, acţiunile lor sunt realizate în cooperare şi egalitate şi într-o unire deplină, fără nicio separare. În plus, dacă ele nu ar fi create du-parţufin, nicio unire nu ar apărea de la ele şi nici atributul judecăţii nu ar fi convergent cu [acela al] îndurării, nici atributul îndurării nu ar fi convergent cu [acela al] judecăţii. Dar acum, întrucât ele au fost create du-parţufin, fiecare dintre ele poate să se apropie de partenerul său şi să se unească cu el şi dorinţa sa este să se unească de bunăvoie cu partenerul său, astfel încât "Tabernacolul să poată fi unul". O dovadă pentru această [concepţie] se găseşte în numele [divine] care se referă unul la celălalt, deoarece Iod He se referă la atributul judecăţii, iar Elohim la atributul îndurării, ca în «Atunci Tetragrama s-a revărsat asupra Sodomei şi asupra Gomorei». «Tetragrama s-a revărsat» [înseamnă] «El a trecut de la un atribut la alt atribut»".

Încheierea acestui citat acreditează că Îndurarea poate trece în Asprime (Dreptate, Judecată).

(Mâine, episodul al III-lea)

Note:

[10] În acest punct, Adrian Vasilescu a găsit că este locul unei observaţii extinse, de dimensiunea unui articol, pe care o reproduc:

"Atenţie, la VIŢELUL CA DOBÂNDĂ, citim: «În epocă, datoria în cereale şi implicit dobânda erau anulate dacă anul agricol se sfârşea prost, iar astfel, împrumutul, în mod natural, nu avea cum să se mai returneze»..."

... La care se adaugă, acum: «Shakespeare cunoaşte problematica împrumutului şi a dobânzii mai bine ca bancherii noştri de astăzi (desigur, mai bine decât traducătorii lui).»

Răutate gratuită. Shakespeare cunoştea problemele împrumutului şi dobânzii atât cât îi permitea contextul epocii în care a trăit. Plus, desigur, ceea ce se contura în imaginaţia lui de mare artist... Tot aşa cum avionul, submarinul, bomba atomică şi alte mari descoperiri ce au schimbat istoria s-au născut ca proiecte în imaginaţia unor mari artişti, şi noţiuni ca «împrumutul» şi «dobânda» puteau să capete înţelesuri cu trimitere peste veacuri în mintea lui Shakespeare.

Turcii au un proverb: «Am terminat casa, pot să mor»... Ecuaţia creditului şi dobânzii aduce viitorul în prezent, în sensul că în lumea întreagă tinere familii cu bonităţi pot obţine casa imediat ce în respectiva familie apare o slujbă bună. Şi nu doar casa, ci şi automobilul, şi lucrurile din casă. Iar faptul că toate aceste lucruri, până vor fi achitate, rămân ale băncii... poate fi socotit (cum şi este socotit de altfel) o formă de sclavaj. Dar, judecând cu ceva mai multă înţelepciune, ajungem la:

a) Acceptarea formulei «Bunăstare pe datorie»;

b) Şi la cel mai eficient stimulent pentru muncă şi performanţă; fiindcă banca îşi deschide umbrela numai când vine soarele pe strada ta; şi ţi-o închide când îţi pierzi slujba.

Dar şi dacă ajungi în situaţia să nu poţi plăti?

La noi, ca în multe alte ţări, venea banca şi-ţi lua casa! Până să vină criza... În vremea crizei, la noi (când a intervenit mintea cea din urmă), iar la alţii chiar mai devreme, înţelepciunea străveche (vezi «în epocă, datoria în cereale şi implicit dobânda erau anulate dacă anul agricol se sfârşea prost, iar, astfel, împrumutatul în mod natural nu avea cum să le returneze») a fost chemată de peste veacuri în actualitate. Nu prin Legea dării în plată, care, repet, a fost greşit alcătuită şi, din acest motiv, de neaplicat; ci prin Codul Civil, intrat în vigoare în anul 2011. Un articol al Codului (1271) actualizează şi, totodată, extinde starea naturală posibilă în vechime: ca anul agricol să sfârşească prost! Era, desigur, o situaţie de impreviziune, pentru că nimeni nu poate să prevadă când apare o posibilă stare naturală care să determine un sfârşit prost al anului agricol.

Iată că, acum, articolul 1271, din Codul Civil, vine şi extinde starea de impreviziune de la anul agricol la o multitudine de situaţii în economie şi în societate.

Legea consfinţeşte, întâi şi întâi, starea generală. Articolul precedent, 1270, stipulează: «Contractul valabil încheiat are putere de lege între părţile contractante». Iar articolul înainte amintit, 1271, stipulează regula generală în materie de contracte: «Părţile sunt ţinute să îşi execute obligaţiile».

Vine însă, apoi, excepţia care întăreşte regula: dacă executarea contractului a devenit excesiv de oneroasă din cauza unei schimbări excepţionale a împrejurărilor, care ar face vădit injustă obligaţia debitorului la executarea obligaţiei, instanţa poate să dispună:

a) Adaptarea contractului, pentru a dispune în mod echitabil între părţi pierderile şi beneficiile ce rezultă din schimbarea împrejurărilor

sau

b) Încetarea contractului, la momentul şi în condiţiile stabilite de instanţă.

Problema e alta.

Reglementarea e nouă. Nici doctrina şi nici practica juridică nu i-au clarificat nici înţelesul şi nici maniera de aplicare. Pe acest fond a apărut Legea dării în plată, o variantă populistă (şi neconstituţională) a unei inovaţii revoluţionare în dreptul modern, consfinţită în Codul Civil, menită să dea o rezolvare situaţiilor de impreviziune. Reglementarea merită o dezbatere aprinsă."

MAKE:

Mă bucură că textul meu stimulează astfel de comentarii - ăsta este scopul lui.

Pe de altă parte, mă necăjeşte că nu am reuşit să-l conving pe Adrian Vasilescu de faptul că Shakespeare a dispus de o documentare inaccesibilă epocii - datele de istorie antică la care fac referire sunt dobândite câteva secole mai târzii vieţii dramaturgului.

Există numeroase indicii că Shakespeare a accesat hermeneutica iudaică - unii susţin că a făcut-o prin Cabala creştină, alţii afirmă că a avut contact nemijlocit cu ea (circula şi ipoteza că, de fapt, Shakespeare ar fi fost un iudeu apostat şi că regina i-ar fi cunoscut situaţia şi l-ar fi tolerat, o explicaţie pentru anonimitatea lui istorică) -, pe linia căreia problematica antică din jurul creditului cu dobândă a rămas vie.

Dar am ales să nu includ elemente ale exegezei asupra lui Shakespeare, altele decât cele care servesc scopului eseului.

[11] Adrian Vasilescu obiectează: "Expresia «Necesitatea împrumutului este generată de inegalitatea naturală de avuţie; transferul de la cel avut la cel nevoiaş» este restrictivă, fiind în mare măsură prizoniera trecutului îndepărtat.

Sensul modern al împrumutului este redat de cuvântul «intermediere». Un transfer temporar de bani, de la cei ce amână consumul sau investiţia - pentru un câştig (dobânda) sau din lipsă de opţiuni... către cei ce au nevoie de bani să consume sau să investească imediat. Şi dacă lucrurile se întorc în acest fel, mai stă în picioare afirmaţia cu care se încheie subcapitolul "Disciplina contractuală": «Disciplina contractuală a devenit unidirecţională, ea îi vizează riguros pe cei împrumutaţi, dar îi exonerează pe creditori»?"

MAKE:

A. Da, în paragraf, vorbesc despre principiul istoric al generării împrumutului.

B. Criza financiară mondială contemporană a reţinut drept soluţie recapitalizarea băncilor cu bani de la bugetele de stat, astfel încât creditorii bancari au fost exoneraţi de disciplina contractuală. (MAKE)

Opinia Cititorului ( 29 )

  1. Am tot incercat sa inteleg unde vreti sa ajungeti, dupa conversatiile noastre din 30 octombrie-1 noiembrie... Am si pastrat mesajele scrise, tocmai in ideea ca voi avea de confruntat cindva cu o lucrare, am si memorat cit am putut conversatiile verbale (eu n-am meteahna lui Ghita sa inregistrez...) si am asteptat. Marturisesc ca m-ati surprins, ati reusit sa-mi depasiti asteptarile, care oricum, in ceea ce va priveste, sint foarte mari... Felicitari! Ma bucur sincer ca va cunosc, este, pe linga placere, o onoare.

    1. Un coleg sculptor i-a dedicat lui Lucian Blaga un monument funerar: la capatiiul placii de mormint, i-a inaltat un bust, iar la picioarele placii, a asezat un Blaga mic, care admira bustul.

      Colegul a refuzat sa mai sculpteze dupa asta si s-a angajat gunoier, restul vietii. 

      L-am intilnit in Herastrau, aranjind gramezile de gunoi in movile circulare: "Nu-i asa ca seamana bine cu amfiteatrele grecesti?", m-a intrebat, dupa care i-a oferit un trandafir primei mele sotii, cu care eram acolo. 

      Pina de curind, l-am suspectat ca el este cel care cerseste la colonadele de la Sala Palatului; ne uitam lung unul la altul, dar nici unul dintre noi nu a tentat sa spuna ceva, iar eu nu i-am dat nimic, niciodata. 

      De un timp, a disparut.

      Virsta, probabil - era doar cu un an mai mic decit mine. 

      Dedicarea unui loc de veci presupune mutarea ramasitelor din precedentul vremelnic loc de veci sau doar amplasarea prinosului in vecinatate?!? Sau artistul trebuie sa fie pregatit pentru tragica trecere din vreme, ca cioclii faraonilor? Personal, mi-ar placea ca efigia mea sa se zgiiiasca la alt bust intru eternitate... Eventual la un bust generos...

      Veci este interbelicul plural la veac, care nu are nici o legatura cu vecinatatea (iobagia, rumania a carei desfiintare a fost ceruta de Kogalniceanu) sau cu apropierea.

      "La vie d'artiste" presupune desprinderea de prinos - "Stop!", vorba lui Maître Gims - si apropierea de bustul "eternel". 

      minte veche - minte noua |

      ... nu e interbelic, e stravechi slavon. Se presupune ca e pluralul lui veac (veku) doar in locutiune. Ion Coteanu si Iorgu Iordan admit si teoria posibila ca e un derivat al lui 'vecer', seara. "Negura veacurilor", intunericul neclar, misterios, pe care il presupune un timp greu perceptibil de catre vremelnica existenta umana. Vecin e de origine latina, "vicinus". Vecinatatea e un termen moldav prin excelenta, cind se refera la serbie, un import catolic, lesesc. Eu nu am lasat vreun echivoc, am pastrat proprietatea termenior. Nu vad inhumarea ca o legare de glie, ceea ce cam e, faptic, ci o eliberare, o relatie de simbioza cu cernoziomul patriei, asta desigur inafara cazurilor de inmormintare in strainatate. Bineinteles ca n-are legatura cu subiectul, dar daca o luam pe calea asta, pot bate cimpii oricit!

      Cobesti Make? 

      Sint realist.

    "Necesitatea împrumutului este generată de inegalitatea naturală de avuţie;"

    Oare? Scrie undeva ca oamenii trebuie sa aiba aceleasi avutii? Scrie undeva ca toti trebuie sa fie egali la extrasul de cont? Mira-m-as ! Necesitatea imprumutului e generata de dorinta omului de a trai din ce n-are, e human nature si asta il face sa uite ca viitorul de obicei vine cu shit happens si nu cu castiguri la 6/49. Teoria asta care vad ca se propaga cum ca debitorii trebuie iertati ca sunt si ei oameni si sunt vai mama llor nu duce la nimic bun daca vrem sa ramanem intr-un capitalism adevarat. Ajuti debitorii dai in creditori, ei n-au drepturi? Deponentii nu trebuie protejati? Cine vrea credit pe 30 de ani pentru o casa e bine sa se gandeasca bine la ce se baga. Poti sa stai si cu soacra in loc sa plangi la BNR ca nu mai poti sa-ti platesti ratele si sa dai vina pe banci ca isi vor banii inapoi si ti-au luat casa. Auzi tupeu !

    Un vechi proverb cherokee spune ca la nasterea ta toti se bucura numai tu plangi. Traieste-ti viata astfel incat la moartea ta toti sa planga si tu sa sa te bucuri. Asta ar putea sa devina in curand deviza debitorului. Poate ca asta se doreste. 

    1. Vezi raspunsul meu, notat cu litera A., la nota nr.11.

    Justificarea imprumutului ar trebui sa fie nevoia reala a omului nu inegalitatea averilor.Poate cineva are nevoie de o locuinta de ex dar daca amagit de propria judecata , de reclamele comertului modern si incurajat de iresponsabilitatea unor banci capata banii pt o vila pe care de fapt nu si-o permite il va apropia avutia asta iluzorie de lumea celor bogati sau il va afunda si mai mult in saracie ? Cati din cei care se imprumuta au notiuni despre calculul avutiei personale si despre riscuri economice ?Ei doar vor , mult peste nevoi si posibilitati iar bancile dau manate de vitelul profitului.

    1. Imi amintesc o expresie pe care eram obligat sa o invat (si aplic?) in liceu, la orele de cunostinte economice/social-politice: "fiecaruia dupa nevoi, de la fiecare dupa posibilitati", una dintre devizele echilibrului social in vremea respectiva. N-am reusit sa aprofundez cum se stabileau nevoile fiecaruia si nici cum se cuantificau posibilitatile. Asa si aici, as vrea sa stiu cum definim nevoia "reala" a omului. Cu tot respectul, cred ca acest concept reprezinta o simplificare rudimentara a temei...

      Sa dau un exemplu.Gigel e singur si , desi s-ar descurca cu o garsoniera sau doua camere isi cumpara pe credit o vila ducandu-se la grad de indatorare maxim manat de dorinta de afirmare in cadrul grupului.Dobanzile cresc , Gigel poate ajunge sa nu mai castige cat castiga , rata creste , inflatia creste vezi povestea 2008-2009 si ajungem de la exces la faliment personal.E greu de inteles ?

      Legitimarea excesului ca nevoie e rudimentara :) Asta au facut bancile imprumutand diversi indivizi fara cunostiinte economice dar cu pulsiuni emotionale incontrolabile.Ca sa dau un citat din memorie al dl Vasilescu dupa 2009 bancile trebuie sa angajeze si psiholo gi ,sociologi pt a evalua corect riscurile.In Vest chiar au fost angajati.Nevoia reala de casa , masina , etc nu inseamna ca toti au nevoie de vile , masini lux,etc Daca unii se vor indatora fara cap cu ajutorul bancilor pt un lux temporar pe care de fapt nu si-l permit vor deveni din oameni cu nevoi nevoiasi :)

      Ideea enuntata prin expresia "Legitimarea excesului ca nevoie" este remarcabila, pentru ca obiecteaza unui argument antic, din vremea lui Cristos, cind, sub cuvint ca nevoile fiecaruia trebuie satisfacute, faimosul Hillel i-a facut rost de cal unui nobil scapatat si el insusi a alergat in urma lui in chip de sclav, ca sa-i asigure cele corespunzatoare rangului.

      Despre Hillel si rolul sau imens in modelarea chipului lumii noastre, voi povesti in episodul urmator, dar nu si despre aspectul pe care l-ai semnalat, pentru ca expunerea mea se desfasoara pe nivelul basic.

      De aceea, observatia ta imi provoaca o surpriza placuta. 

      De acord cu tine 100% in ce spui acum. Eu doar subliniam diferenta, uneori neinteleasa, intre nevoie si posibilitatea rezonabila de satisfacere a nevoii. Includ aici si 'legitimarea excesului ca nevoie'.

    Caracterul social al contractului cu banca de a ajuta oamenii sa obtina bunuri si servicii nu sta in picioare in fata comportamentului ulterior al bancii care expulzeaza individul ca pe o masea stricata atunci cand are probleme.

    De cand imprumutul a devenit modernul intermediere?? Adica agentul imobiliar iti imprumuta apartamentul în care vei sta in baza unui contract de inchiriere incheiat cu proprietarul? Nu cred, e doar un mijlocitor al unei tranzactii (de imprumut) intre doua parti, una cu excendent, cealalta cu deficit..Domnule Vasilescu, aici e buba cu bancile, se fac parte (proprietar) intr-un contract cu clientul (imprumutatul, deficitarul care va sa zica), atunci cand banii sunt ai deponentilor, de fapt. Iar costul intermedierii a devenit exorbitant!!! si nu e doar dobanda, ci a deviat in forme promiscue de comisioane, speze, taxe...asadar, intermediarul modern, imprumutatorul, bancile se substituie proprietarului si jupoaie imprumutatii, uitand in schimb sa-i remunereze pe proprietari asa cum se cuvine...

    1. Pieţele au fost deturnate de la funcţia lor de acoperire a riscurilor, s-a ajuns la o piaţă dedicată aproape exclusiv speculaţiilor. Băncile au fost lipsite de vocaţia lor de a finanţa economia, trecându-se la activitatea de finanţare a finanţei.

      Pe pieţe se poate cumpăra fără a se cumpăra realmente, se poate vinde fără a poseda ceea ce vinzi, se revinde fără a se fi cumpărat şi recumpăra fără a fi vândut. Şi în toată perioada care precede încheierea contractelor pe care operatorii fac ce pot ca s-o evite, nu se vinde şi nu se cumpără decât vânt! 

      O marjă de acoperire de 5% dintr-o valoare nominală de 100% înseamnă un pariu cu bani pe care nu-I ai în proporţie de 95%! Un rezultat de 10% din 100% înseamnă de fapt un randament de + sau – 200% în raport cu un capital investit de 5. 

      Un efect de ridicare de la 1 la 40! Efectul depinde de procentul de acoperire, în realitate mai apropiat de zero decât de 5 şi de rezultatul operaţiunii: cu un câştig fixat la 10%, ca să simplificăm, efectul este de 1 la 62 pentru 4%, de 1 la 112 pentru 3%, de la 1 la 250 pentru 2%, de la 1 la 1000 pentru 1% si pentru 0% e de la 1 la infinit, pur şi simplu! 

      Accesul e facil cu acest depozit de garanţie derizoriu, câştigurile sunt facile graţie acestui efect de levier, câştigurile sunt rapide pentru că se pot obţine în câteva zile sau câteva ore, deci e vorba de vânzare pe credit prin excelenţă, asta îi atrage atât de mult pe speculanţi şi este ceea ce face din aceste pieţe „cel mai mare casino din lume”. 

      Sume astronomice care se soldează cu profituri astronomice pentru bancheri şi bonusuri mirifice pentru traderi ne fac să urlăm de indignare şi ne incită să reclamăm, pe bună dreptate, controlul asupra salarizărilor şi impozitarea tranzacţiilor financiare. 

      E vorba şi despre poziţii care pot duce la pierderi catastrofale, ca în cazul Leeson de la banca Baring, acum câţiva ani, şi Kerviel de la Générale, mai recent, un trader ruinat, îndatorat şi aflat azi în închisoare sau alte instituţii care n-au scăpat de faliment nici fiind recapitalizate de stat! 

      Cine doreşte să lupte împotriva speculaţiilor (printre care şi cele cu datoriile suverane), nu poate ignora amploarea şi gravitatea acestui fenomen care ilustrează paradoxul „acoperirii poziţiilor” de către „piaţa de acoprire”, devenită „piaţa de mare risc”, căreia trebuie să i se „asigure acoperire”?! 

      Soluţia constă în „a ucide” aceste pieţe care „ucid”: luaţi-le această jucărie periculoasă şi veţi tăia aripile prădătorilor despre care vorbiţi. Suprimaţi acest drog puternic şi veţi avea mai puţini speculanţi, mai puţine speculaţii şi victime pe pieţele financiare. 

      E vorba despre demantelarea unui sector al industriei financiare care de ani întregi se construieşte în jurul acestui monstru financiar în care s-a transformat Euronext. 

      Să se utilizeze mai multe pieţe de opţiuni, care au aceieaşi avantaje dar nu şi aceleaşi agenţii financiare pentru a se calcula riscurile şi a se gira portofoliile. Să se mizeze pe inteligenţă, nu pe noroc. 

      La fel, produsele derivate unde domneşte „inteligenţa artificială” a acestor module financiare complicate şi indigeste, care nu-i hrănesc decât pe cei ce le fabrică şi le consumă, care se dovedesc a fi o insultă la adresa „inteligenţei reale” a investitorilor şi a oamenilor simpli. 

      Între timp, să se adopte ideea dumneavoastră care este apropiată de Legea Glass+Steagall, azi susţinută de Paul Volcker, fost preşedinte al FED (Rezerva Federală a SUA) şi actual consilier economic al lui Barack Obama: o separare strictă între băncile de afaceri şi băncile de depozite.  

      Pe de o parte, pentru a continua să joace jocuri financiare riscante dacă vor, băncile de afaceri ar trebuie să nu aibă voie să colecteze economiile publicului, sub orice formă. Ele n-ar putea face speculaţii decât pe riscul lor. Să nu se mai pună problema să fie ajutate de stat în caz de nevoie.  

      Pe de altă parte, pentru a putea face apel la economiile publicului, băncile de depozit ar avea interdicţie pentru orice formă de speculaţii. N-ar mai exista produse toxice, nici pieţe cu riscuri. N-ar mai fi conflicte de interese între conturile clienţilor şi conturile băncii. Dar, mai presus de toate, ne-am întoarce la finanţarea economiei reale. 

      Dincolo de comisioanele bancare care trebuie controlate şi vorocitatea bancherilor, este şi puterea de a crea masă monetară a băncilor, cea mai mare înşelătorie economică din toate timpurile, care ar trebui abolită. 

      Se ştie că băncile creează monedă acordând credite: sistemul rezervelor fracţionare definit de Bâle Ie permite băncilor să acorde un credit (Pn) la un procentaj din depozit (p%), respectând cota de rezervă în vigoare (r%), astfel că p% = 100% - r%. 

      O rată a rezervei de 10%, de exemplu, se traduce cu un multiplicator bancar de 10, adică se creează de 10 ori suma creditului iniţial. 0% înseamnă a crea monedă în cantitate infinită! Prin formula simplă p1(1-p%) a sumei unei progresii geometrice de p% care constituie creditele succesive, se demonstreaza că un depozit iniţial p1 de 10,000 euro genereaza un total de 100,000 de împrumuturi acordate, din care 10,000 garantate şi 90,000 non-garantate de „rezerve”, deci create pur şi simplu. 

      Se ştie că băncile creează monedă din nimic! Pur şi simplu creaţie monetară, căci creditul înscris în contul clientului băncii nu e însoţit nicăieri de un debit în contul băncii, ca atunci când împrumutăm bani unui amic, contul nostru din bancă este debitat automat. În cazul unui credit bancar nu are loc, deci, un transfer de fonduri. 

      Ca în cazul bancherilor zarafi de odinioară, contrapartida contabilă a acestui credit bancar nu este o lipsă temporară din activele băncii, ci o promisiune de rambursare, o datorie viitoare, doar înscrisă la pasive pentru a se acoperi o creanţă la activele bilanţului băncii. 

      Joc de înscrisuri, ping-ping contabil pentru a se crea monedă „din pix” sau cu un „clic de computer”, banca centrală nu mai utilizează aceste metode pentru a-şi finanţa cheltuielile sau pentru a-şi rambursa împrumuturile, fiind interzise de altfel de la decretul Giscard-Pompidou din 1973. 

      Ceea ce se ştie mai puţin – sau se pretinde că nu se ştie – este că băncile percep pentru aceste credite acordate din nimic, dobânzi exorbitante şi ilegitime, venituri cu creştere exponenţială, aşa cum arată formula dobânzilor compuse C = C(1+i)n. 

      Dacă băncile împrumută fondurile pe care le posedă, cu dobânzi, asta e bine; că reîmprumută depozitele pe care le au sau capitalurile lor, cu dobândă mai mare, e normal. Dar să împrumute bani pe care nu-i au şi să perceapă dobânzi pentru ei, asta nu mai merge. Posibilitatea de a face bani pentru bani care nu există. Îmbogăţire fără cauză – şi ne mai mirăm că, secol după secol, puterile banului se coagulează şi cumpără mass media, dirijează guvernele şi aservesc şi domină lumea?! 

      Cu ce drept persoane private, căci bancherii sunt persoane private, ca şi mare parte dintre acţionarii lor, pot face legal ceea ce alte persoane private, ca dumneavoastră şi ca mine, nu pot face fără a fi arestate şi condamnate ca falsificatori de bani şi fără a merge drept la închisoare? 

      „În esenţă, creaţia monetară ex-nihilo pe care o practică băncile seamănă cu fabricarea de monedă de către falsificatorii de bani, pe bună dreptate reprimată de lege... Diferenţa este că aceia care profită nu sunt aceiaşi” Maurice Allais, premiul Nobel pentru Ştiinţe Economice 1988. Acesta este un economist eminent, căci este pus alături de mari nume ale ştiinţelor economice, printre care Milton Friedman, Irving Fischer şi, mai recent, Joseph Stilglitz, care s-au ridicat împotriva acestei uriaşe escrocherii, scandalul financiar cel mai puţin cunoscut, dar cu potenţialul exploziv cel mai mare din întreaga istorie.  

      Cine vrea să repună „puterea politică deasupra puterii financiare” nu poate ignora această inegalitate economică şi această injustiţie socială ilustrată prin acest sofism financiar al băncilor private care profită de dobânzile astfel cumulate pentru credite acordate din bani care n-au existat niciodată. 

      Cine vrea să pună „puterea financiară în serviciul puterii economice” nu poate ascunde această problemă bancară, fără soluţionarea căreia nu se poate vorbi nici de refondarea capitalismului financiar, nici de un nou model de dezvoltare a societăţii. 

      Când au început unii americani să susţină că Europa e de vină pentru că stau să se dărâme zidurile globalizării economico-financiare, deşi paradoxal anul trecut criza fusese declanşată din şi de către America, proaspeţi laureaţi ai Premiului Nobel pentru Economie Christopher Sims şi Thomas Sargent susţin că ar trebui să ne facem şi noi Statele Unite ale Europei, să avem un singur guvern şi mai ales o singură bancă şi un singur minister de finanţe care să ne impoziteze pe toţi, de la Atlantic la Urali, eventual.

      Mi-a placut reactia.

      Salomeea, daca nu-ti cer prea mult, rasfoieste, te rog, cartea mea "Solutia crizei", afisata, in engleza, pe acest site. 

      Am dorit, inca de la lansarea din 18 11 2015, sa o citesc, in limba romana..sa o imprumut de la domnul profesor Codita..insa am tot amanat. E utila postarea in limba engleza si profit ca voi profita de marinimie dv. pentru a o lectura.

      Intamplator sau nu si eu sunt nascuta tot pe 18.11. 

    Cand aurul nu a mai fost de ajuns, omenirea a privit in jur cautand un altceva sa fie transformat in bani. Darul cel vechi al zeilor, Cutia Pandorei fusese deschis si toate cele din cutie fugisera. Asa ca oamenii au privit spre spiritul Sperantei care inca mai salasluia in Cutie. Si au decis sa monetizeze Speranta, sa o transforme intr-un „asset” intangibil si sa o scoata la mezat.

    Probabil de aici a inceput frenezia imprumuturilor fiecare vanzand sperante si crezand ca stie cate ceva despre cea care se spune ca… „moare ultima” . Insa natura in sine nu traieste si nu se dezvolta pe datorie. Procesele se acumuleaza cantitativ iar apoi au loc transformari calitative. In sens invers ne putem imagina ca penuria genereaza adesea transformari negative. 

    A lua cu imprumut inseamna o forma de robie a individului iar cartile populare transmiteau cu duritate acest mesaj: „Fiul mieu, sa nu iai camata cu aslam, ca camata cu aslam orbeaste ochii omului si-i va piarde sufletul.” (din cartea populara „Archire si Anadan”). Sau in limbajul de astazi: „Fiul meu, sa nu iei imprumut cu dobanda, pentru ca el orbeste ochii omului si ii pierde sufletul.” Iar in „Floarea Darurilor”: „Mai bine sa cinstesti omul fara bani decat banii fara om.” 

    Felicitari pentru articol. 

    1. Multumesc!

      Nu cunosteam folclorul in privinta asta. 

    Interesant chestia cu vitelul. 

    Aaron a facut un vitel, Ieroboam dupa domnia lui Solomon a facut doi vitei!  

    Aveti o explicatie?

    S-au dublat dobânzile!? 

    1. Nu cunosc semnificatia multiplicarii viteilor. Din cite stiu, Ieroboam a fost pedepsit pentru idolatrie.

      Suspiciunea mea este ca idolii nu intimplator sint reprezentati de taurine, cind in lumea antica, taurul este un simbol cvasigeneral. 

      Doi vitei? Pai, deja erau doua regate... Intervenea problema Israelobor-ului si Iudabor-ului...

    Biblia este clara si fara echivoc in Ezechiel 18:13 unde nu apare termenul de frate, aproape, copil al lui Israel si se indica clar ca cel ce imprumuta cu dobanada?interest (se intelege ca persoane fizice, cele juridice nu existausub forma de azi sau deloc) pe oricine, trebuie omorat

    13. împrumută cu dobîndă şi ia camăta, s'ar putea oare să trăiască un astfel de fiu? Nu va trăi; a săvîrşit toate aceste urîciuni, de aceea trebuie să moară. Sîngele lui să cadă asupra capului lui! 

    13. he lends money on interest and takes 

    increase; will he live? He will not live! He has committed all these abominations, he will surely be put to death; his blood will be [h]on his own head.

    In Manchester, intr-o zona unde se respecta tzniuta sua tzniutul (tzinuta iudaica) am vazut o cladire pe care aparea aproximativ urmatoarea firma : Jewish Mutual Aid, numai de acolo se finantau cei cu scaun la cap - un fel de CAR avantajos. 

    1. Am idee de tzeniuth, dar nu mai mult, (nu am educatie iudaica, sint nascut-crescut-trait aici, ca oricare altul).

      Contextul din Iezechiel in care porunceste Dumnezeu indica faptul ca se refera la poporul din tara lui Israel. 

      Dar, scoaterea din context a poruncii de la 13., este convenabila, intrucit ii largeste universal sfera de aplicare, astfel ca interpretarea nu este de respins, ba chiar dimpotriva.

      Interpretarea poate fi folositoare ca bresa in exclusivismul etnic al iudaismului si ar merita cercetat daca gaseste vreun sprijin in vasta literatura rabinica. 

    Seceta nu producea dobanda.

    Criza nu trebuia sa produca dobanda.

    Grecia a avut parte de stergere a datoriei. De ce pentru stat se poate la pf, pj nu? 

Cotaţii Internaţionale

vezi aici mai multe cotaţii

Bursa Construcţiilor

www.constructiibursa.ro

Comanda carte
veolia.ro
Apanova
digi.ro
aages.ro
danescu.ro
librarie.net
Mozart
Schlumberger
arsc.ro
Stiri Locale

Curs valutar BNR

21 Noi. 2024
Euro (EUR)Euro4.9766
Dolar SUA (USD)Dolar SUA4.7317
Franc elveţian (CHF)Franc elveţian5.3535
Liră sterlină (GBP)Liră sterlină5.9743
Gram de aur (XAU)Gram de aur405.9099

convertor valutar

»=
?

mai multe cotaţii valutare

Cotaţii Emitenţi BVB
Cotaţii fonduri mutuale
Mirosul Crăciunului
Teatrul Național I. L. Caragiale Bucuresti
petreceriperfecte.ro
targuldeturism.ro
Studiul 'Imperiul Roman subjugă Împărăţia lui Dumnezeu'
The study 'The Roman Empire subjugates the Kingdom of God'
BURSA
BURSA
Împărăţia lui Dumnezeu pe Pământ
The Kingdom of God on Earth
Carte - Golden calf - the meaning of interest rate
Carte - The crisis solution terminus a quo
www.agerpres.ro
www.dreptonline.ro
www.hipo.ro

adb