VOCI Bilet de corb orb

Când vorbeşte de datoria publică, interlocutorul - fie că ne referim la politicieni, la oamenii de afaceri, la formatorii de expertiză ori la formatorii de opinie - subînţelege, şi în parte este de înţeles, datoria publică măsurabilă în unităţi monetare (îndatorarea financiară). Paradoxal, însă, sărăcia de limbaj şi vocabular încetăţenită, combinată cu lipsa vocaţiei de introspecţie, scoate din semantica "datoriei" un înţeles funciar al cuvântului, cel constituit în legătură cu comunitatea care suportă volens-nolens restriştea pe care datoria publică (ca îndatorare financiară) o convoacă.

Mă refer la datoria socială, categoria deontologică şi deontologic necesară pentru complinirea respectului suveranităţii în justa sa configuraţie funcţională. Fie doar, pentru faptul că, în respectul suveranităţii, nu se poate deroga şi, în niciun fel, nu se poate elimina datoria socială ca fundament al legitimităţii puterii legitime. Indiferent dacă vorbim de (şi cu) susţinătorii "statului providenţă" sau ai "statului jandarm" (fie el neo-liberal sau neo-funcţionalist).

Separaţia prin omisiune a statului (o suprastructură emanată de comunitate ca putere deontică în discursul său existenţial de socializare), atunci când se discută de obligaţii, de caracterul său esenţial social, scoate din câmpul preocupării (din ignoranţă, cu voie sau fără voie) însăşi legitimitatea statului. Pentru simplul fapt că, datoria publică contractată în termeni economici decurge din mandatul originar încredinţat autorităţii (garantarea de jure şi de facto a drepturilor fundamentale constituţionalizate de care, individual şi în devălmăşie, se bucură membrii comunităţii etatice date), adică din datoria socială a statului care - ca putere însărcinată cu autoritatea deciziei ! - dacă suveranitatea este autentică şi dacă ea se exercită într-un stat de drept, se află sub controlul privat al comunităţii (societatea civilă, ca trupă de actori privaţi!).

Cu alte cuvinte, angajarea ţării în îndatorare fie că discutăm în logica salarială (bismarckiană), fie că discutăm în logica civismului cetăţenesc (beveridgiană) incumbă prealabilul respect al datoriei sociale. Şi nu avem de-a face cu un moft ci, cu un "cap de ţară"! În cazul în speţă, datoria socială, ca s-o luăm de-a dreptul, începe de la obligaţiile fiscale aşezate, prin lege în sarcina contribuabililor (şi nu prin consimţire la impozit1!), adică de la sancţiunea deontică a resurselor băneşti ale populaţiei (fie ea constituită din persoane fizice sau morale).

Ori, această "naţionalizare" continuă a veniturilor curente, prin lege fără contrapartidă (obligaţie cetăţenească unilaterală) şi fără contrapartidă în dezvoltarea consistenţei drepturilor şi libertăţilor, a condus pernicios la un hiat impardonabil între, în ultimă instanţă, economia privată şi economia publică, un hiat în care, poziţia de apos­trof a economiei publice s-a transformat şi a devenit - pe calea politicului deşănţat - o tutelă raptoidă asupra bunăstării meritate şi, pervers, asupra propriei prăbuşiri.

Când atacul la sursă (economia privată) înseamnă în termeni statistici scăderea cu aproape 50% a ocupării (1989=100) şi dublarea numărului pensionarilor (pe nemerit şi pe bunăstarea populaţiei active!), când pasivele externe al Ţării (datoria externă brută pe termen scurt, mediu şi lung) se apropie periculos de 125 miliarde euro (vezi SDDS + ultima contractare de datorie externă!) şi va depăşi PIB-ul estimat (în euro) pentru anul în curs, când securitatea publică dă semne de conlucrare trans­gresivă, când cei 15.000 de specialişti (ai Convenţiei democrate?) vin pe calea OUG (a deonticului, exacerbat în denaturat) să mobileze - prin înlocuire la comandă - funcţia publică deconcentrată şi descentralizată, "reducerea incertitudinii" cu care Pierre Rosanvallon credita "statul social" devine un non-sens.

Ceea ce devine, însă, o certitudine, este faptul că democraţia, confis­cată în devălmăşie şi în formă continuată de capitalismul de cumetrie, de cel cu ţăcălie îşi continuă periplul pernicios şi-n capitalismul cu chelie (roş-portocalie).

A vorbi de datoria socială a devenit sinonim cu a vorbi de "răţuşca cea urâtă"! Unii o căinează, alţii îşi pun ochelari de cal, restul înjură şi îndură.

Văzându-ne docili de ale noastre, acum - după două decenii de speranţe spulberate - nu ne mai rămâne decât...să tragem linia!