VOCI Un necrolog de 1 aprilie

În spiritul eternei noastre predispoziţii pentru aparenţe şi a superficialităţii cu care ne aplecăm asupra esenţei, domnul Călin Popescu Tăriceanu a considerat că problema pe care trebuie să o rezolve prioritar, pentru a scoate PNL din criza acută de credibilitate în faţa electoratului este exclusiv o chestiune de imagine. A angajat pe bani grei doi consilieri de import (care au mai înregistrat, spre cinstea lor, un răsunător eşec lucrând în România pentru PSD), le-a urmat orbeşte sfaturile şi a adoptat peste noapte tonul şi aerul unui om ce trebuie să degaje o fermitate de neclintit. Retuşurile, în general, nu dau rău, indiferent de cât de gros şi de vizibil e fardul, dar problema care trebuia rezolvată ţinea de fond şi nu de aparenţe şi viza prin excelenţă răspunsul la o întrebare esenţială: în ce condiţii şi alături de cine este dispus PNL să rămână la guvernare? Astăzi, cunoaştem răspunsul: cu orice preţ, alături de oricine. Mai puţin PD. Suntem în faţa unei situaţii cu totul atipice, în care un partid rupe alianţa cu care a câştigat alegerile, întoarce spatele unui partener cu care continuă să fie şi azi în fruntea opţiunilor electoratului şi se abandonează sinucigaş în braţele unui partid: PSD, cu care nu are tangenţial un punct de compatibilitate ideologică şi cu care duce, cel puţin public, de 16 ani, un război politic, ce nu a înregistrat până acum nici măcar un armistiţiu. Victoria în alegerile din 2004 a Alianţei D.A. a fost câştigată ca urmare a unei campanii ce amenda în termenii cei mai duri guvernarea PSD. "Locomotiva" Alianţei D.A., candiatul la preşedenţia statului, Traian Băsescu, a ajuns la Cotroceni graţie felului în care de ani de zile s-a ilustrat ca unul dintre adversarii cei mai înverşunaţi ai PSD. Cei mai mulţi dintre cei care au votat Alianţa nu erau neapărat suporteri înfocaţi ai PNL sau PD, dar erau în schimb opozanţi implacabili ai PSD. A trece cu buretele peste toată această incontestabilă realitate şi a face un compromis de o asemenea anvergură presupune, pentru preşedintele PNL, asumarea deliberată a unui risc uriaş, expunerea publică a unei argumentaţii în faţa căreia să ajungi să te simţi obligat să iei în calcul elemente ce până atunci le-ai ignorat şi, nu în ultimul rând, să-ţi fi consultat aprioric partidul, referitor la postura în care îl plasezi.

Din mesajul televizat al domnului Tăriceanu, adresat obsesiv "dragilor lui români", am reţinut că principalul şi, evident, singurul vinovat pentru îngroparea Alianţei D.A. şi scoaterea PD de la guvernare ar fi preşedintele Traian Băsescu. Numeroasele cusururi ale şefului statului sunt cele care l-au împins pe primul-minis­tru să ia decizia pe care a luat-o! Mă rog, temperatura de cameră mortuară la care au ajuns relaţiile dintre premier şi preşedinte au intrat deja în folclor şi e consemnată până şi în presa străină ca un aspect cotidian, când se vorbeşte despre România. Dar de aici şi până la a executa PD e un pas uriaş, pe care Călin Popescu Tăriceanu l-a făcut fără să rostească un singur cuvânt, dacă ar fi fost îndreptăţit, despre calitatea precară a oamenilor pe care PD i-a trimis în cabinet; despre felul în care miniştrii pedişti încalcă sau, mai grav, boicotea­ză programul de guvernare; despre refuzul acestora de a conlucra cu ceilalţi miniştri, sub bagheta primului-ministru liberal. Nu ni se oferă niciun element care să ne facă să credem că suntem în faţa unei asemenea situaţii. PD este executat pur şi simplu nu pentru nişte eventuale păcate imputabile şi inadmisibile, ci pentru relaţia originară care îl leagă de preşedintele Băsescu! Logica e în totalitate strâmbă şi îl pune pe domnul Tăriceanu într-un ireconciliabil dezacord cu "dragii români" care, conform sondajelor de opinie, au o cu totul altă percepţie asupra şefului statului.

Dar hai să mergem mai departe şi să dăm crezare premierului, care vrea să ne convingă asupra imposibilităţii de a mai controla o echipă din care ar face parte PD. Era eliminarea PD şi cârdăşia cu PSD singura soluţie la care Călin Popescu Tăriceanu putea apela? Da, în măsura în care agăţarea acestuia de guvernare se devoalează ca un scop în sine, ce subordonează orice alt interes: al ţării şi al partidului şi exclude din discuţie o alternativă infinit mai onorabilă decât cea adoptată: trecerea PNL pe băncile opoziţiei. Fără să fi consultat baza partidului, sus­ţinut doar de grupul adunat în jurul lui, şi care controlează azi PNL, preşedintele Tăriceanu întoarce spatele unui electorat al cărui sprijin e greu de imaginat că va mai putea fi obţinut la viitoarele alegeri. Este un dar nepreţuit la care PSD, cu ceva vreme în urmă, nici nu visa şi, dacă dăm crezare celor care, imediat după "90, vorbeau de planurile obsesive ale FSN de eliminare a partidelor istorice de pe scena politică, putem spune că astăzi, prin formula de guvernare pentru care a optat, Călin Popescu Tăriceanu i-a împlinit voia (indiferent de numele de astăzi al eternului partid al "emanaţilor") şi a semnat necrologul PNL. Faptul că acest anunţ funest a fost făcut într-o zi de-o inconfundabilă semnificaţie: 1 Aprilie, nu lasă loc, din păcate, niciunei speranţe că ar fi vorba doar de o păcăleală şi vorbeşte limpede asupra consecinţelor dramatice, de neevitat, la care a fost condamnat PNL.

NOTA REDACŢIEI:

Autorul articolului, domnul Radu F. Alexandru, este membru PLD.