Votaţi Marcel Iancu, avangardist la Bucureşti!

Marcel Iancu s-a născut la Bucureşti, la 24 mai 1895, având, culmea, acelaşi nume de la naştere. Pe 25 mai 2012 se deschidea, în oraşu-i natal, cea mai mare expoziţie de acasă care îi este dedicată, până acum, în al doilea secol al posterităţii sale.

De altfel, nici nu sunt prea multe, în 1939 a făcut una, cum obişnuia, cu sculptoriţa Miliţa Petraş-cu dar fără să ştie că este ultima în România, în viaţa sa. De atunci, de abia la centenar, dar nu în 1995, ci anul următor, că aşa ne trezim noi, târziu sau prea târziu, a mai scris Marcel Iancu pe o simeză din România. La expoziţia de acum, "Marcel Janco - un visionnaire de l'art moderne", cu multă emoţie şi deschidere au venit din Israel, pentru a participa la eveniment, Dadi Janco, fiica, şi Michaela Mende-Janco, nepoata pictorului, adică fiinţe dragi care i-au fost alături celui care ne pare venit din istoria geniului artistic, fiind mai mult un spirit, o idee, decât un om ca oricare altul, şi modest şi ambiţios, şi muncitor pe deasupra.

Povestea lui Marcel Iancu se confundă cu ideea de avangardă artistică. Încă din liceu, când orice tânăr cu pretenţii de la viaţă este un apostol al libertăţii de gândire şi totul este creaţie profundă, face "Simbolul" cu Vinea şi viitorul Tristan Tzara.

La 20 de ani pleacă în Elveţia să studieze, chestii tehnice, şi se implică din primele clipe şi în primele rânduri ale mişcării DADA, alături de celebrii săi conaţionali şi de fraţii lor de vis şi nebunie. A revenit în România şi pune pe roate o afacere care lasă românilor o zestre incredibilă: nu doar picturi, desene sau obiecte, ci de-a dreptul clădiri create în spiritul avangardei artistice. În 2008 a fost tipărită o hartă a clădirilor construite de biroul de arhitectură al fraţilor Iancu, Marcel şi Jules, numit cum nu se poate mai potrivit "Biroul studiilor moderne".

Perioada interbelică este de-a dreptul legendară pentru Marcel Iancu şi avangardiştii români. În anii celui de-Al Doilea Război Mondial, însă, gardiştii sunt cei care aduc o îngrozitoare atmosferă şi o politică sinistră în România. Marcel Iancu îşi ia familia şi pleacă în Palestina în februarie 1941, ceea ce transformă această opţiune într-un gest elementar de salvare fizică. De altfel, chiar cumnatul artistului căzuse victimă pogromului legionar din ianuarie 1941. Artis-tul care nu îşi accentuase excesiv iudaitatea se vede ameninţat de simpla sa origine etnică. Cel care îşi dorea doar să fie misionar al artei noi în ţara sa natală, pleca să îşi înfăptuiască visele în noua sa ţară, încă nenăscută. Şi a reuşit să creeze un loc pe pământ pentru artişti, o cetate a celor care creează, Ein Hod, un vis care l-a împlinit şi îi supravieţuieşte. În prezent, în Israel funcţionează, după principiile moderne ale activităţii muzeografice, muzeul Janco-Dada.

Expoziţia "Marcel Janco - un visionnaire de l'art moderne" este rodul ideii, gândirii şi acţiunii insis-tente a lui Lucian Georgescu. Pasionat intens de avangarda artistică din zorii secolului XX, el a venit în România de la Paris, tot ca un misionar, să ni-i aducă acasă pe internaţional apreciaţii noştri creatori geniali. În mediul în care oameni cu răspundere şi rezonanţă se întreabă cine este Iancu şi în ce domeniu să îl caute, Lucian Georgescu aduce o expoziţie demnă de luni de salariu pentru zeci de muzeografi la importante şi ţâfnoase instituţii de stat, în toate sensurile acestui ultim cuvânt. În ţara în care absolutizăm cu onctuozitate creaţia lui Nicolae Grigorescu, altfel demnă de iubire şi res-pect, şi, mai ales, când deviza cumpărătorului de artă este "La cât am dat pe pictură, este suficient de Grigorescu", Georgescu are puterea să se indigneze exploziv când falsuri cât oceanul, jignitoare la adresa inteligenţei noastre, ne sunt propuse în licitaţii, ne sunt băgate în scara de valori şi în setul de cunoştinţe. El vine cu priza continuă la mersul treburilor internaţionale pentru cei pe care îi venerează - Victor Brauner, Jacques Herold, de pe la noi şi el, enigmaticul Arthur Segall, colegii lor de ardere şi, desigur, Marcel Iancu - le ştie viaţa, le rostuieşte cotele. Conform unui bun şi teribil de normal obicei, el se raportează în spinoasa, în România doar delicioasa, problemă a expertizei şi a autentificării operelor de artă la autorităţile consacrate, recunoscute internaţional, care deţin şi capacitatea şi pres-tigiul necesare.

Din indexul cotaţiilor internaţionale pentru artiştii români realizat de Artmark cităm o vânzare Christie's din 2001, din Israel, unde o încuietoare din ipsos pictat a fost vândută cu 127,6 mii de euro. De acolo vin şi alte preţuri mari, 71 de mii de euro pentru un ulei pe pânză, în 1999, şi 61 de mii de euro pentru un ulei pe carton, în 2001, ambele vândute la Gordon Auctions. În Statele Unite de peste Ocean s-a vândut o lucrare complexă, inclusiv cu sârmă şi sfoa-ră, cu 60 de mii de euro, în 2007, iar anul următor, tot la Sotheby's, s-a dat "Colaj Dada" cu 44 mii de euro. În România, Marcel Iancu a apărut rar şi ciudat în licitaţii. La Artmark, la şedinţa numită derutant "Epoca de aur", au apărut vreo 6 oferte semnate de Marcel Iancu. Cromolitografia autumnală din colecţia criticului şi istoricului de artă Cătălin Davidescu, care dă şi textul catalogului expoziţiei Marcel Iancu din aceste zile, a fost vândută cu 650 de euro, o acuarelă a plecat după licitaţie cu 600 de euro, "Case de rendez vous", tehnici mixate pe hârtie, cu 900 de euro, un desen în tuş care înfierează brutalitatea de tip paramilitar, "Control la magazin", cu 850 de euro, gravura "Chibutz" a obţinut 650 de euro, iar un desen în tuş, cu subiect ironic-politic, a fost vândut cu 600 de euro.

Expoziţia "Marcel Janco - un visionnaire de l'art moderne" are de toate, mai puţin atenţie din partea noastră, cei care trebuia să ne îmbulzim să o vedem. Este drept, accesul nu este la îndemâ-nă, mai ales cum a plouat intens, iar vernisajul de vineri a fost vecin cu deluviul.

Sala de expoziţie este una de excepţie, un complex nou într-o zonă modernă şi deşteaptă, slab populat, dar intens circulat. Este pe şoseaua Bucureşti Nord, ce nu trebuie confundată cu Şoseaua Nordului şi nici cu Piperele unde, de alt-fel, se află. Ca semn distinctiv avem o lebădă mare şi necomestibilă, complexul numindu-se Swan. Afară-i lebăda, înăuntru pictură multă şi bună, portrete în peniţă, care au fost adunate într-o carte, pe vremea lui Carol al II-lea, şi el ilustrat, multe desene cu femei goale sau cupluri acuplate, o inedită privire asupra erotismului, măştile care l-au urmat toată viaţa lui de avangardă, afişe şi documente, clădirile lui bucureştene, în fotografii din acea epocă, dar şi în machetă. Pe un perete, colegi şi prieteni ai lui Iancu, inclusiv un portret al lui Brâncuşi realizat de sărbătorit. Cea mai mare parte a exponatelor sunt de vânzare, iar preţurile bune spre corecte.

Am văzut această excepţională expoziţie, am fost şi la vernisaj, şi mă mai duc, dar repede, că pe 15 iunie se închide.