VREMEA AVERTISMENTELOR A TRECUT DE MULT BNR trebuie să înceapă normalizarea dobânzilor

Într-o lume care oferă nenumărate "oportunităţi" de a face greşeli noi, autorităţile noastre, guvernul şi Banca Naţională, au ales calea cea mai simplă, aceea a repetării greşelilor vechi.

Nu, nu este vorba despre greşeli ale unor generaţii trecute, pentru care se pot găsi circumstanţe atenuante, cum ar fi "dispariţia" memoriei colective după câteva decade, ci de greşelile majore ignorate înainte de declanşarea celei mai mari crize financiare din perioada postbelică.

Mohamed El-Erian, consilier economic principal al gigantului financiar Allianz şi fost director executiv al companiei PIMCO, a scris recent, pe site-ul Project Syndicate, despre "lecţia pierdută a crizei financiare", unde arată că "politicienii de astăzi par să ignore limitările unui model economic bazat excesiv pe aspectul financiar pentru crearea unei creşteri sustenabile şi inclusive".

În ciuda faptului că limitările modelului de creştere prin creditare, adică prin îndatorare, au fost expuse în ultimii 10 ani, "factorii decizionali au continuat să acţioneze ca şi cum criza ar fi fost doar un şoc ciclic", mai arată El-Erian. În opinia sa, măsurile de politică fiscală şi monetară au fost ineficiente, în condiţiile în care era nevoie de "o soluţie structurală pe termen lung", a cărei necesitate a fost recunoscută, din păcate, doar recent, "într-un moment în care fereastra de oportunitate pentru acţiuni îndrăzneţe s-a închis deja".

Concluziile lui Mohamed El-Erian nu sunt valabile doar pentru economiile dezvoltate, deoarece greşelile, dacă au fost doar simple greşeli şi nu a fost vorba de altceva, au fost "împrumutate" şi la noi.

Una dintre cele mai mari, poate cea mai mare, a fost adoptarea măsurilor pentru reluarea creditării, "vectorul" principal din acest punct de vedere fiind programul "Prima casă", ale cărui caracteristici de "program subprime" au fost evidente încă de la început.

Pe fondul împrumutului de aproape 20 de miliarde de euro de la FMI şi UE şi a unei politici monetare ultrarelaxate, creditul acordat de bănci companiilor şi gospodăriilor populaţiei şi-a continuat creşterea până în iulie 2012, "stimulat" semnificativ de reticenţa sistemului bancar de a recunoaşte pierderile din creditare.

De atunci, creditul total a fost susţinut exclusiv de creditele pentru locuinţe în lei (vezi graficul 1).

În iunie 2017, soldul creditului acordat de bănci companiilor nefinanciare era cu aproximativ 15% sub nivelul din iulie 2012, în timp ce creditul acordat gospodăriilor populaţiei a crescut, în aceeaşi perioadă, cu circa 9%, pe fondul unei creşteri a creditului pentru locuinţe cu 69%.

Dinamica acestuia a fost determinată de creşterea exponenţială a creditului pentru locuinţe în lei, care a ieşit din partea vizibilă a graficului încă din a doua jumătate a anului 2013. În iunie 2017, soldul creditului pentru locuinţe în lei era de peste 20 de ori mai mare decât în iulie 2012.

În acelaşi interval, masa monetară în sens restrâns, M1, compusă din depozitele overnight şi numerarul în circulaţie, a crescut de peste două ori, pe fondul unui avans cu aproape 80% a numerarului din circulaţie (vezi graficul 2 ).

Toate aceste elemente au contribuit la crearea condiţiilor pentru a creştere economică nesustenabilă, caracterizată de puternice dezechilibre interne şi externe, precum şi de o creştere accelerată a datoriei publice, care era, în luna mai 2017, de peste 4 ori mai mare decât în 2007.

Dezechilibre asemănătoare au existat şi în perioada premergătoare declanşării crizei financiare globale, însă toate semnalele şi avertismentele, chiar şi cele venite de la BNR, au fost ignorate. De fapt, oficialii Băncii Naţionale a României şi-au ignorat propriile avertismente, la fel cum fac şi acum.

Ultimul a venit chiar de la economistul şef al BNR, în studiul "Intermedierea financiară: probleme şi posibile soluţii", unde se arată că programul "Prima casă" a avut "un rol modest din punct de vedere social" şi "nu reprezintă decât o formă de transfer a unor sume de bani de la buget către sectorul privat".

Mai mult, "Prima casă" a ajuns să reprezinte un factor generator de risc sistemic şi riscuri la adresa stabilităţii financiare, din cauza "contribuţiei acestuia la creşterea interdependenţelor dintre sectorul bancar şi cel de stat şi a celor dintre ciclul de credit şi cel al preţurilor imobiliare, precum şi de creşterea gradului de îndatorare".

Adică BNR şi guvernul României susţin, de circa 8 ani, "alimentarea" cercului vicios stat-sistem bancar, pentru a cărui "rupere" se fac atâtea eforturi la nivel european, chiar dacă numai la nivel declarativ.

În studiul coordonat de Valentin Lazea au fost reamintite şi concluzii din ultimul raport asupra stabilităţii financiare, din luna mai 2017, unde se arată că indicatorul creşterii excesive a creditării populaţiei, respectiv deviaţia raportului credit/PIB faţă de tendinţa pe termen lung, a ajuns la cel mai ridicat nivel din septembrie 2008.

În plus, acelaşi cerc vicios a fost întărit şi de finanţările masive acordate statului de sistemul bancar. În ultimul raport al BNR cu privire la stabilitatea financiară se arată că "deţinerile de titluri de stat ale băncilor autohtone şi creditele acordate sectorului guvernamental, ca pondere în total active, plasează România pe primele locuri între statele UE (22,6% în decembrie 2016)". Un efect deloc de neglijat al volumului extrem de ridicat al obligaţiunilor de stat în bilanţurile băncilor îl reprezintă "înfrumuseţarea" artificială a indicatorilor de capitalizare, în condiţiile în care ponderile lor de risc sunt zero.

Cu toate acestea, acţiunile macroprudenţiale ale BNR, cum ar fi creşterea amortizorului anticiclic de capital, se lasă aşteptate. Din păcate, şi când se va face acest pas, este posibil ca rezultatele să nu fie cele aşteptate. Un avertisment în acest sens a lansat, încă din 2015, Stefan Ingves, guvernatorul Băncii Suediei, când a declarat că "aşa-numitele politici macroprudenţiale au eşuat în Suedia, unde preţurile locuinţelor şi gradul de îndatorare al gospodăriilor au atins noi recorduri".

În aceste condiţii, doar o creştere a dobânzilor cu una sau două puncte procentuale ar fi suficientă pentru "vaporizarea" miracolului economic din ultimii ani. O normalizare a dobânzilor, care să urmărească tendinţa internaţională, ar avea consecinţe deosebit de negative, în condiţiile în care economia noastră manifestă o subcapitalizare cronică şi mari deficenţe structurale.

Ce ar fi de făcut? Ei bine, este vorba tocmai despre începerea "tratamentului" cu medicamentul deosebit de amar al creşterii dobânzilor, care nu trebuie să aştepte până când pragul superior de variaţie al ţintei de inflaţie este depăşit. Un astfel de medicament amar este absolut necesar pentru a realiza că nu există scurtături către bunăstare.

Există, desigur, riscul să constatăm că "fereastra de oportunitate pentru acţiuni îndrăzneţe s-a închis deja", după cum scrie Mohamed El-Erian, însă nu există alternative pentru forţarea schimbărilor structurale.

Otto von Bismarck, primul cancelar al Imperiului German, spunea că "doar un prost învaţă din greşelile proprii, un înţelept învaţă din greşelile altora".

Oare nu a venit momentul pentru autoritatea noastră monetară, deoarece de la guvern nu mai aşteptăm nimic, să arate că este cu adevărat independentă şi că poate învăţa din greşelile altora?

Sau nu este deranjată de faptul că nu învaţă nici din propriile greşeli, pentru că întotdeauna le plăteşte altcineva?