1937

Unul dintre enunţurile cu adevărat ciudate pe care le auzim de la o vreme încoace este observaţia "Nu e democratic!". Enunţată în forme variate: ca reproş, constatare, ironie sau pe ton de scandal.

La care am de făcut, la rândul meu, o observaţie către interlocutorul virtual: "De unde ştii?". Într-adevăr, de unde ştiu aceşti oameni care tot invocă "democraţia"? Au trăit vreodată într-o democraţie consolidată? Au fost vreodată acolo altfel decât în goana maşinii oficiale? Au studiat vreodată teoria şi istoria democraţiilor? Au lucrat acolo, au învăţat acolo?

În realitate, majoritatea acestor critici de la televizor nu ştiu nimic. Sunt foşti secretari PCR, copii de nomenclaturişti ori afacerişti care s-au îmbogăţit de pe urma afacerilor cu statul. Iar democraţia e un sistem complicat. Nu poate fi cunoscut doar răsfoind un săptămânal de business sau topul anual al miliardarilor.

Iată de ce vă propun să explorăm un aspect al democraţiei mai puţin cunoscut. Acela al rupturilor efectuate în interiorul cadrului democratic. Am luat ca punct de referinţă anul 1937. Când s-au petrecut câteva lucruri interesante.

Este momentul în care Roosevelt începe un al doilea mandat ca Preşedinte al Statelor Unite. Primul său mandat fusese, dintr-un anumit punct de vedere, un eşec. Vinovatul, în opinia sa, era Curtea Supremă, care îi blocase câteva iniţiative majore ale politicii New Deal.

Un alt Preşedinte poate s-ar fi înclinat în faţa oamenilor cu robă. Dar Roosevelt avea de partea sa electoratul şi credinţa că politica statului american trebuie decisă de autorităţile reprezentative, nu de personaje numite politic de predecesorii săi. Aşa încât imediat după re-alegerea sa, Roosevelt a atacat direct şi public Curtea Supremă. A ameninţat-o că va trece prin Congres un plan de re-organizare judiciară (Judicial Reorganization Bill). Schema era inspirată după aceea prin care Camera Lorzilor fusese îngenuncheată, câteva decenii înainte. Pentru fiecare judecător de la Curtea Supremă trecut de o anumită vârstă, Preşedintele îşi rezerva dreptul de a face o numire suplimentară. Altfel spus, Roosevelt îşi aroga dreptul de a popula Curtea Supremă cu judecători favorabili opiniilor sale, profitând de faptul că numărul de judecători nu e limitat de Constituţie. Abordarea acesta îi fusese sugerată lui Roosevelt de un profesor de Drept de la Princeton, Edward S. Corwin.

Sprijinit apoi de un avocat eminent, Robert H. Jackson, Roosevelt a declanşat un adevărat război mediatic împotriva majorităţii de la Curte. "Constituţia trebuie salvată din mâinile Curţii Supreme, iar Curtea Supremă de ea însăşi!", a declarat Preşedintele.

Presa a reacţionat predictibil: "Dictatură! Fascism! Tiranie!". Unii dintre membrii propriului partid, Democrat, s-au revoltat împotriva planului. Legea a fost omorâtă într-un Comitet al Senatului. Dar presiunea politică asupra Curţii Supreme a dat rezultate. Majoritatea acesteia s-a schimbat, iar judecătorii au început să accepte opţiunile Administraţiei.

Înainte să trecem la concluzii, să vedem ce a adus anul 1937 Irlandei. O nouă Constituţie. Până acum, nimic deosebit. Problema era că vechea Constituţie nu fusese încă abrogată. Éamon de Valera, pe atunci Prim-ministru, renunţase să amendeze vechea Constituţie, optând, în schimb, pentru un referendum care să aprobe direct un text nou. Colac peste pupăză, referendumul a fost organizat în ziua alegerilor generale. Iar cu un an înainte, Éamon de Valera abolise Senatul. La fel ca în Statele Unite, a existat o opoziţie considerabilă faţă de acest plan. Mai ales introducerea instituţiei Preşedintelui ales direct de către popor a dat naştere la suspiciuni că Irlanda va aluneca spre dictatură.

Acum, Statele Unite şi Irlanda sunt printre cele mai vibrante, mai stabile şi mai prospere democraţii din lume. În bună parte, datorită acestor oameni. Franklin Delano Roosevelt a fost unul dintre cei mai importanţi Preşedinţi americani din toate timpurile, ales de patru ori în această funcţie. Éamon de Valera a fost principalul om politic al Irlandei secolului XX, ales şi reales Preşedinte între 1959 şi 1973. Constituţia sa din 1937 este şi astăzi în vigoare.

Ceea ce au efectuat Roosevelt şi Éamon de Valera au fost adevărate revoluţii paşnice. Ei au forţat democraţia la limitele sale, dar în numele democraţiei. Au ţinut la ţara lor şi la valorile politicii moderne. Au resimţit urgenţa momentului şi au văzut că trecutul ţine în loc viitorul. Comparaţi. În 1937, Primul-ministru francez Leon Blum, de la Frontul Popular, confruntat cu o criza economică, anunţă "o pauză a reformelor"...

Democraţia modernă nu pogoară din cer. Nu e scrisă odată pentru totdeauna pe o foaie de hârtie. Trebuie să respectăm, desigur, un set de principii. Dar nici să nu ezităm să le re-interpretăm sau chiar să le punem în discuţie atunci când servesc, ca pretexte, doar la perpetuarea unui regim pe care dorim să îl lăsăm în urmă. Democraţia nu e un regim al fugii de răspundere, ci unul al curajului.