A cui este problema iraniană?

Ca orice ţară, Iranul are numeroase probleme, atît în plan intern, cît şi al relaţiilor sale internaţionale. Una singură, însă, a urcat pe agenda globală şi, deocamdată, nimeni nu a reclamat-o, adică nu a luat-o în portofoliu, spre rezolvare. Ea are o singură rădăcină, generată de programul nuclear al acestei ţări, dar definiţii foarte diferite, funcţie de perspectiva politică din care este abordată.

Din punctul de vedere al autorităţilor de la Teheran, de fapt, nu există nicio problemă! Iranul este ţară semnatară a Tratatului de Neproliferare Nucleară, în postura de stat nenuclear, adică şi-a asumat obligaţia internaţională să nu deţină arme nucleare, respectiv să nu dezvolte infrastructura tehnologică-ştiinţifică necesară producerii acestora. Aceeaşi apartenenţă la TNN îi dă, însă, dreptul să dezvolte, singură sau în cooperare cu alte state, programe civile, care au ca finalitate deţinerea tehnologiilor şi a capacităţilor de a utiliza combusti-bili nucleari pentru producerea energiei electrice, precum şi pentru aplicaţii şi cercetări ştiinţifice, cu condiţia să nu fie deturnate spre producerea unei bombe nucleare. În virtutea aceluiaşi tratat internaţional, Iranul se obligă să accepte controlul Agenţiei Internaţionale pentru Energia Atomică, instituţie parte a sistemului ONU, capabilă să identifice şi să certifice dacă programele de utilizare a energiei nucleare, dezvoltate într-o ţară, sunt sau nu îndreptate spre finalităţi militare. Autorităţile de la Teheran cooperează cu IEA, fără mari probleme deo-camdată, şi continuă să afirme că se află în exercitarea drepturilor legitime decurgînd din TNN.

Ceea ce nu explică aceleaşi autorităţi de la Teheran este cum se împacă această strădanie, tot mai îndărătnică, de îmbogăţire înaltă a uraniului (stadiu pregătitor obligatoriu pentru construirea unei bombe nucleare) cu declaraţiile publice, repetate, la cel mai înalt nivel, privind intenţia de a şterge de pe suprafaţa pământului un alt stat, mai precis Israelul. Şi, de aici, începe problema aşa cum este ea definită din perspectiva opusă. Dacă ceea ce urmăreşte Iranul este obţinerea, pe orice cale, a unei capacităţi militare nucleare, atunci care sunt măsurile de securitate la care celelalte ţări, mai ales acelea care se simt direct ameninţate, sunt îndreptăţite pentru a preveni trecerea de către Teheran a pragului nuclear? În sfîrşit, dintr-o altă perspectivă, optimistă, desigur, sunt analize care se întreabă: ce abordări sunt necesare şi eficiente pentru a gestiona relaţiile viitoare cu un Iran devenit deja putere nucleară?

Fiecare dintre aceste perspective de abordare a problemei iraniene are întemeierile ei, după cum niciuna nu este scutită de slăbiciuni, exagerări sau unilateralităţi. Ceea ce îngrijorează cu adevărat, mai ales din perspectiva noastră, "de la firul ierbii", este faptul că problema trenează, este pasată de ici colo fără urmări pozitive şi, în consecinţă, deapănă firul cunoscut al oricărei "maladii" netratată la timp: o ia repejor la vale, din rău în mai rău, tot mai aproape de finalul... prăpastiei!

Cea mai îndreptăţită să ia pe agendă problema iraniană, ca problemă de securitate globală, oricum ar fi ea definită, este ONU, nu în ultimul rînd pentru că este singura instituţie cu un asemenea mandat! A şi luat-o în mapă, atît la niveul Consiliului de Securitate, cît şi al Adunării Generale, doar că nicuna dintre acţiunile ONU, de pînă acum, nu a clarificat în vreun fel definiţia problemei, după cum nu a aruncat niciun fel de lumină asupra căilor care ar putea duce la soluţionarea ei, ori măcar la detensionarea masivă a relaţiilor internaţionale şi reducerea semnificativă a pericolului declanşării unui conflict armat. Admonestările din rezoluţiile ONU sunt mai inofensive decît apa de trandafiri, iar embargourile economice sunt cel mult praf în ochii "spectatorilor"; toată lumea ştie că, ori de cîte ori au fost aplicate, n-au făcut decît să încurajeze "căile alternative", adică să-i îmbogăţească rapid pe cei dispuşi să rişte (destul de puţin de altfel) încălcarea acestor restricţii. Ca de atîtea ori de la înfiinţarea sa, ONU şi-a trădat mandatul, mai precis s-a dovedit incapabilă să gestioneze o problemă internaţională complexă, în care membrii permanenţi ai Consiliului de Securitate au interese şi perspective politice competitive, înainte ca ea să "explodeze" sub forma unui conflict militar deschis.

Adevărul trist al accestei poveşti este că, din punctul de vedere al mijloacelor (algoritmi de soluţionare şi instituţii) pe care le avem la dispoziţie pentru rezolvarea problemelor internaţionale cu potenţial conflictual ridicat, suntem cam la nivelul epocii pietrei neşlefuite! Ca dovadă suplimentară: actorii internaţionali principali recurg mai degrabă la strategiile comportamentale ale "neanderthalienilor subdezvoltaţi", decît la cele pe care le presupunem proprii speciei Homo Sapiens!