A început marele jaf al pensiilor din Europa

Duminică noaptea, autorităţile irlandeze şi europene au anunţat triumfătoare salvarea Irlandei. Titlul unui articol Bloomberg arăta că "Irlanda a câştigat un ajutor de 113 miliarde de dolari". Este de ajuns să privim detaliile financiare pentru a realiza că nu este nici pe departe vorba despre o salvare, ci despre un jaf de proporţii. Pe lângă o creştere a fiscalităţii şi reducerea cheltuielilor sociale, dimensiunea monstruoasă a jafului se vede cel mai bine la nivelul sistemului de pensii.

Conform înţelegerii de la miez de noapte, Irlanda va contribui la propria salvare prin alocarea a 17,5 miliarde de euro din fondul public de pensii (n.a. a cărui valoare totală este estimată la circa 24 de miliarde de euro), iar pentru celelalte 67,5 miliarde va plăti o dobândă de 5,8%, faţă de 5% oferită Greciei.

Fintan O"Toole scrie în Irish Times că "acesta nu este un plan de salvare, ci este cea mai lungă scrisoare de răscumpărare din istorie: faceţi ce vă spunem şi veţi putea, în timp, să vă primiţi ţara înapoi". Ziaristul irlandez ajunge apoi la o concluzie amară: "Irlanda a pierdut. UE a pierdut. Nu suntem decât pioni ai băncilor europene şi ai BCE".

Băncile irlandeze vor primi până la 35 de miliarde de euro din acest "ajutor", prin care se urmăreşte ca marii creditori ai acestora (n.a. în principal marile bănci din Germania, Marea Britanie şi Franţa) să nu înregistreze niciun fel de pierdere, conform declaraţiilor guvernamentale preluate de Bloomberg.

Pe lângă susţinerea financiară externă, NAMA (National Asset Management Agency) va prelua suplimentar credite neperformante de la Allied Irish Banks şi Bank of Ireland, cu o valoare nominală de 16 miliarde de euro, până în luna martie 2011. Suma totală a creditelor transferate către NAMA va ajunge astfel la 89 de miliarde de euro, acest portofoliu fiind finanţat prin emisiuni de obligaţiuni, care trebuie rambursate tot prin taxarea populaţiei.

Până în 2008, când a anunţat garantarea în totalitate a pasivelor bancare, Irlanda s-a bucurat de o dezvoltare economică fără precedent în istoria sa. Datele de la Biroul de Statistică al Irlandei (CSO) arată că ultimul deficit comercial lunar s-a înregistrat în luna august 1990! Media lunară a surplusului comercial din anii "90 a fost de 786 de milioane de euro, iar din 2000 până în prezent de circa 2 miliarde de euro.

Doar aceste date sunt suficiente pentru a demonstra că economia Irlandei era caracterizată de un grad ridicat al competitivităţii externe.

Din nefericire, politica monetară relaxată de care a "beneficiat" Irlanda după intrarea în zona euro a alimentat o bulă imobiliară tot fără precedent, a cărei spargere a împins băncile locale şi pe creditorii lor externi în pragul falimentului.

În anuarul statistic din 2010, CSO arată că datoria publică a Irlandei a scăzut până la 19,8% din PIB în 2007, de la 87,7% în 1990, dar a urcat la 47,1% în 2009. Datoria generală a guvernului a urcat în 2009 până la 65,6% din PIB, după un minim de 24,8% înregistrat în 2006.

Ultimele estimări oficiale arată că datoria publică s-a putea opri la 106% din PIB, dar pachetul de salvare tocmai aprobat o va duce dincolo de culmile atinse în Grecia. Asta ca să nu mai amintim şi de ipotezele nerealiste de creştere economică din următorii patru ani, pe care se bazează planul de austeritate prezentat recent de guvernul de la Dublin.

Este puţin probabil că acest împrumut imens, reprezentând circa 53% din PIB-ul anului trecut, va ajuta semnificativ Irlanda. Sigur pare doar faptul că vom asista la sărăcirea accelerată a unei categorii sociale extrem de vulnerabile, cea a pensionarilor. De unde vor fi returnaţi banii de pensii şi cine va mai contribui la fondul public, în condiţiile în care se prefigurează o emigrare masivă a forţei de muncă?

Cu câteva zile înainte de "salvarea" Irlandei, guvernul Ungariei a anunţat naţionalizarea fondurilor de pensii private, nu înainte de a limita sever capacitatea de reacţie a Curţii Constituţionale. De la înfiinţarea lor în 1997, activele totale acumulate au ajuns până aproape la 3 trilioane de forinţi (n.a. circa 15 miliarde de dolari). Cei care optează pentru fondurile private vor pierde în totalitate pensiile de stat, iar angajatorii lor vor fi obligaţi să contribuie în continuare la fondul pensiilor de stat.

Care a fost reacţia UE faţă de planurile "haiduceşti" ale guvernului de la Budapesta? "Găsim că sunt inacceptabile, dacă guvernul va utiliza activele fondurilor de pensii pentru cheltuieli curente, după cum pare să sugereze proiectul bugetului pentru 2011", a declarat un purtător de cuvânt al Comisiei Europene, citat de Bloomberg. Declaraţia unei Uniuni Europene căreia îi pasă de drepturile omului ar fi trebuit să fie mult mai scurtă: "Găsim că planul este inacceptabil!"

În aceste condiţii nu este de mirare că forintul a început să se deprecieze semnificativ, iar analiştii de investiţii recomandă ieşirea de pe pieţele financiare din Ungaria din cauza lipsei de predictibilitate a acţiunilor guvernamentale.

Acest atac deschis al unor state falimentare asupra dreptului de proprietate arată adevărata concepţie a guvernanţilor faţă de pensiile publice. "Liderii" de criză au uitat că aces-tea reprezintă un drept, nu un ajutor social, iar constituirea lor sub forma unui sistem "pay as you go" nu a fost opţiunea cetăţenilor.

Încă de la introducerea lor de către Otto von Bismarck în 1889, pensiile publice nu au fost decât o schemă piramidală (n.a. italianului Charles Ponzi îi este atribuită pe nedrept paternitatea schemei piramidale, ea ar fi trebuit să se numească schemă Bis-marck). Programul de pensii al lui Bismarck a fost finanţat prin taxe, iar pensiile erau acordate de la 65 de ani, în condiţiie în care durate medie a vieţii din Prusia era de 45 de ani.

Acum guvernele s-au angajat într-o cursă a majorării vârstei de pensionare, sub acoperirea responsabilităţii fiscale, fiind invidioase, probabil, pe raportul vârstelor de pe vremea lui Bismarck. Iar când vine vorba de pensii sau de inflaţie, oare de ce nu promovează autorităţile deloc educaţia financiară a populaţiei?

Aşa numitele state moderne au început să folosească discreţionar banii de pensii, mai ales în perioada postbelică, pentru a-şi finanţa extinderea. Contribuţia obligatorie la fondurile publice de pensii a fost deseori justificată prin faptul că cetăţenii nu pot evalua corect sau nu sunt interesaţi de aspectele financiare ale perioa-dei care urmează vieţii active, iar statul poate avea mai bine grijă de banii lor.

Acum reprezentanţii statului au dovedit, dacă mai era nevoie, că nu doar fondurile publice de pensii ci şi cele private pot fi jefuite cu impunitate, în numele unui interes public iluzoriu.

Albert Jay Nock, autor şi critic social american din prima jumătate a secolului trecut, a scris că "statul este fundamental o instituţie antisocială, fundamental criminal" (n.a. "Statul criminal", Albert J. Nock, www.ecol.ro), iar "ca toate instituţiile prădătoare sau parazitare, primul său instinct este acela de autoconservare".

Prăduirea fondurilor de pensii, pentru susţinerea unui sistem pe cale să se prăbuşească, demonstrează că demagogia autorităţilor, privind necesitatea reformelor, este chiar mai goală decât îi spune numele. Restructurarea sistemelor bancare păleşte în faţa importanţei care trebuie acordată reconstruirii a ceea ce se numeşte stat.

Oare nu a venit vremea să încercăm şi varianta pieţei sălbatice? Poate că este mai blândă, iar de pierdut nu mai avem decât neoiobăgia democraţiei multilateral dezvoltate.

Notă: Articolul reprezintă punctul de vedere al autorului, nu reflectă sau implică opiniile instituţiei unde acesta îşi desfăşoară activitatea şi nu reprezintă recomandare de investiţie.