Aberaţia de legiferare

A greşi este, inevitabil, parte a condiţiei de existenţă pentru noi, oamenii, cel puţin în segmentul de existenţă pe care-l numim viaţă. A persevera în greşeală este, însă, diabolic. Greşeala, ne spune înţelepciunea proverbului, devine o faptă ce serveşte puterilor răului.

Prima dată cînd s-a încercat definirea şi sancţionarea penală a unui "delict de presă", care ar consta în răspîndirea de informaţii false, nu am avut cine ştie ce emoţii. Aproape m-am amuzat de incisivitatea prostiei şi de ambiţia sa de a fi dezvăluită public, presupunînd că reacţiile de respingere din partea breslei jurnalis­tice vor fi suficient de acide pentru a-i convinge pe autorii inepţiei să renunţe. N-a fost chiar atît de simplu, dar rezultatul final a fost eliminarea sus­pectei prevederi. Este bine de ştiut şi chiar de repetat celor ce ştiu, deja, faptul că justiţia din România se serveşte şi azi de un Cod Penal care, în secţiunile privitoare la raporturile dintre autoritate-statală şi cetăţean este impregnat de hiper-stalinism de cea mai pură esenţă. În el se răsfaţă, nestingherită nici măcar de aşchia vreunei limitări sau îndoieli, "filosofia" preeminenţei zdrobitoare a instituţiilor, mai ales a celor politice, asupra individului, ale cărui libertăţi şi drepturi dis­par ca prin minune de îndată ce a îndrăznit să contrazică sau să con­travină autorităţii politico-statale.

Pentru unii dintre cei care deţin un mandat electoral şi ne "reprezintă" în Parlamentul făcător de legi, somnul raţiunii pare însuşi modul de-a fi. Aşa că ne-am trezit din nou cu celebrul delict, refăcut şi adăugat. "Comunicarea sau răspîndirea prin orice mijloace de ştiri, date sau informaţii false, ori de documente falsificate, dacă fapta este de natură să aducă atingere statului sau relaţiilor internaţionale ale României, se pedepseşte cu închisoare de la 1 la 5 ani". Textul a trecut, votat fiind de o majoritate formată din reprezentaţii PNL, PSD, PC şi PRM!

Dintr-o dată, aria acţiunilor ce intră în raza delictului incriminat s-a lărgit considerabil, mult dincolo de presă, cuprinzînd orice formă de comunicare! Chiar şi cea verbală, care are loc, să spunem, într-un cadru privat. Potrivit noului text, dacă eu stau la mine în casă de vorbă cu prietenul meu şi îi spun că la graniţa României a izbucnit un război, în realitate nefiind încă unul în desfăşurare, sunt pasibil de închisoare de la 1 la 5 ani! Dacă el se apucă să dea un mail unui alt amic, repetîndu-i inepţia pe care i-am spus-o eu, atunci este şi el pasibil de 1-5 ani închisoare, pentru răspîndirea unei informaţii false, care aduce atingere relaţiilor internaţionale ale Româ­niei. O să spună cineva că nimeni nu-i atît de absurd încît să pronunţe o condamnare pentru asemenea faptă. Iar eu răspund: n-aţi vrea dumneavoastră să încercaţi pe propria piele, mai întîi?! Eu unul ştiu că, dacă posibilitatea există, în cazul de faţă generată de aberanta ambiguitate a termenilor folosiţi într-un text de lege, mai devreme sau mai tîrziu, ea va deveni realitate. Este doar o chestiune de timp şi de circumstanţe!

Fără exagerare, numărul aberaţiilor din textul de lege "APROBAT" de Parlamentul României este mult mai mare decît numărul cuvintelor. Ce înseamnă ştiri, date sau informaţii false? Cine stabileşte că sunt false? La ce dată se constată falsitatea lor? O ştire poa­te fi astăzi adevărată şi mîine falsă! Este important sau nu, pentru definirea delictului, faptul că autorul nu avea cum să ştie că informaţia sau documentele sunt false? Dacă, să spunem, Guvernul României sub autoritatea semnăturii Premierului, sau a Preşedintelui, înmînează Comisiei Europene un document conţinînd date economice, dintre care unele se dovedesc, ulterior, a fi fost eronate, adică false, devin înalţii demnitari pasibili de condamnare la închisoare, de la 1 la 5 ani? Aparent, problema o rezolvă ultima din şirul condiţiilor pentru ca fapta de comunicare să devină un delict, trebuie să fi adus "atingere" siguranţei statului sau relaţiilor internaţionale ale Româ­niei. În România nu avem niciun document cu valoare juridică capabil să definească fără ambiguităţi ce este, ce fel de evenimente ori acţiuni afectează, influenţează, aduc atingere "siguranţei statului". Cîte instituţii care se ocupă de "siguranţa" sau "securitatea" statului, tot atîtea răspunsuri, care se bat nu de puţine ori cap în cap. În sfîrşit, una este ca o faptă să fi pus în pericol "siguranţa" statului şi alta este să "aduci atingeri" relaţiilor internaţionale. În acest domeniu nimeni nu ştie, dinainte, ce poate influenţa în vreun fel sau altul relaţiile statului cu alte state. Cum aş putea deci să mă feresc de o faptă ale cărei consecinţe nu pot fi prestabilite! Pe de altă parte, de ce ar fi o informaţie falsă, comunicarea ei, mai condamnabilă, dacă aduce atingeri relaţiilor internaţionale, decît este o informaţie adevărată, care produce acelaşi efect. Adică de ce-ar fi mai vinovat să spunem, un demnitar al Statului, care spune la Bruxelles lucruri ce "nu sunt adevărate", cum susţine autorul grozăviei legislative, decât parlamentarii care au spus o groază de trăsnăi, producînd daune relaţiilor internaţionale ale României. Să presupunem că fapta incriminată şi sesizarea unei schimbări negative în relaţiile internaţionale ale României sunt secvente în timp, cine şi pe ce bază poate stabili că tocmai fapta mea este cea care a produs schimbarea cu pricina, iar nu cine ştie ce alte evenimente? Dar, dacă fapta mea, de a comunica şi răspîndi informaţii false a produs un efect benefic în relaţiile internaţionale ale României, sunt în continuare pasibil de închisoare de la 1 la 5 ani? Expresia "aduce atingere" nu face nicio diferenţă între consecinţe pozitive şi negative! Nu este cazul să mai insistăm.

Aberaţia de gîndire a legiferatorilor parlamentari se vede cu ochiul liber şi de pe Lună. De pe Pămînt pare să fie ceva mai greu şi, mai ales, de pe băncile guvernamentale, din birourile ONG-urilor societăţii civile, ca să nu mai spunem de dificultatea de a sesiza oroarea unei asemenea maniere de a "legifera", chiar din interiorul Templului Libertăţii Noastre, Parlamentul.