ACADEMICIENII PROPUN ALTERNATIVA PENTRU REDRESAREA ŞI DEZVOLTAREA SISTEMULUI FINANCIAR-BANCAR: Încurajarea capitalului autohton privat şi capitalizarea masivă a CEC şi Eximbank

Încurajarea capitalului autohton privat şi capitalizarea masivă a celor două bănci de stat (CEC şi EXIMBANK), ca bază a relansării creditării în lei pe termen lung, în special a agenţilor economici, cu relaxarea condiţiilor de creditare în cazul proiectelor de interes major, naţional reprezintă o alternativă viabilă pentru redresarea şi dezvoltarea sistemului financiar-bancar din ţara noastră, potrivit Strategiei de Dezvoltare a României în următorii 20 de ani, 2016-2035.

O condiţie a reuşitei acestei acţiuni este, în opinia autorilor Strategiei, reducerea nivelului ratei dobânzii practicate de băncile comerciale prin degajarea canalelor de transmisie a politicii monetare, creşterea competiţiei pe piaţă, sancţionarea manipulării dobânzilor.

"În acest mod s-ar crea contextul unor marje rezonabile a diferenţialului dobânzilor la credite, atât faţă de depozite, cât şi comparativ cu ratele dobânzii din statele UE, mai ales în perspectiva Uniunii Bancare la care România intenţionează să adere înainte de adoptarea monedei euro", precizează documentul.

În opinia semnatarilor Strategiei (capitolul "Economia şi calitatea vieţii"), "relansarea durabilă a creditării în România depinde, în mod decisiv, de schimbarea de concepţie a managementului bancar, de la o viziune îngustă şi limitată asupra obiectivelor, care, în mod sistematic, exacerbează modalităţile de realizare a profitului pe termen scurt, indiferent de costurile externe şi în detrimentul activităţilor din celelalte sectoare ale economiei, la o optică responsabilă şi cu un orizont pe termen lung, fundamentată pe mersul economiei reale şi ca partener intrinsec al procesului de dezvoltare a acesteia".

În scopul reluării funcţiei sistemului bancar de actor principal al creditării activităţilor economice, academicienii aşteaptă o implicare mai mare a băncilor în derularea şi absorbţia fondurilor europene (circa 23 miliarde euro în exerciţiul 2014-2020, exclusiv cele destinate agriculturii şi dezvoltării rurale).

• Datoria publică guvernamentală a crescut de aproape opt ori, în 15 ani

Datoria publică guvernamentală a crescut în mod accelerat în ultimii 15 ani, respectiv, în termeni nominali, de la 25,3 miliarde lei în 2000 la 280,9 miliarde lei la finele anului 2014, iar exprimată în euro, de la 8,1 miliarde euro la 63,2 miliarde euro în această perioadă, adică de aproape opt ori, potrivit Strategiei de dezvoltare a României în următorii 20 de ani, 2016-2035.

Documentul precizează că principalul factor de creştere a datoriei publice l-a reprezentat pachetul de asistenţă financiară FMI-UE din 2009 (20 miliarde euro), în contextul efectelor crizei financiare internaţionale.

Strategia arată: "Urmare a aplicării unor măsuri de austeritate, a unei politici fiscale restrictive şi de control mai strict al deficitului bugetar, inclusiv prin angajamentele României în cadrul MTO, în ultimii ani s-a manifestat o tendinţă de încetinire a creşterii datoriei publice şi chiar de uşoară reducere a acesteia, după cum relevă evoluţiile din prima parte a anului 2015. Gradul de îndatorare publică, exprimat ca pondere în PIB a datoriei (inclusiv datoria publică locală şi garanţiile de stat, conform metodologiei Ministerului de Finanţe), a ajuns la 44,3% în 2014, cu menţiunea că mai mult de jumătate din aceasta este denominată în valută. Povara serviciului anual al datoriei, reprezentând circa 1/3 din veniturile bugetare şi circa 10% din PIB, prin refinanţarea acesteia, face însă necesare alte angajamente de plată ale României (rostogolirea datoriei). Comparativ cu standardele FMI, unii parametri ai vulnerabilităţii externe a României (creşterea medie a ponderii în PIB a datoriei, serviciul datoriei/venituri bugetare, datoria în valută/total datorie, balanţa primară cumulată pe 3 ani) se găsesc la niveluri de alertă. Deşi datoria publică a României se încadrează în criteriul Maastricht (60% din PIB), sustenabilitatea acesteia pe termen lung este condiţionată de respectarea pragurilor prudenţiale, inclusiv cele prevăzute în Programul de Convergenţă 2015-2018, care încep cu niveluri intermediare de 45%, 50%, 55% şi respectiv 60%, însoţite de măsuri automate în cazul depăşirii lor".

• Datoria externă pe termen mediu şi lung s-a dublat, din 2007 şi până în 2014

Datoria externă a înregistrat o creştere semnificativă în perioada postaderare, mai precizează Strategia, care arată că, pe maturităţi, datoria externă pe termen mediu şi lung (TML) s-a dublat practic în această perioadă, respectiv de la 38,5 miliarde euro în 2007 la 76,1 miliarde euro în 2014, iar pe sectoare, datoria publică externă a crescut mai rapid (de 3,5 ori) faţă de cea privată (1,4 ori).

Studiul menţionează: "Pe tipuri de debitori, s-a produs o inversare a poziţiilor, guvernul şi autoritatea monetară devenind principalul debitor (în 2014, acestea deţineau 35% din datoria externă brută totală, respectiv 46% din cea pe TML), factorul determinant al creşterii datoriei publice externe fiind cel menţionat, referitor la acordul cu FMI-UE. Indicatorii de eficienţă macroeconomică prin prisma raportului între rezultate (exprimate prin PIB) şi eforturi (datoria externă pe TML) s-au deteriorat. Astfel, în 2014, la 1 euro datorie reveneau 1,9 euro PIB, faţă de 3,2 euro PIB în 2007. Povara datoriei externe pe TML este deosebit de ridicată, serviciul anual al acesteia reprezentând peste 15% din PIB în 2014 (faţă de 7% în 2007), respectiv aproape 40% din exporturile de bunuri şi servicii (faţă de 23% în 2007). În condiţiile ajustării drastice a deficitelor de cont curent (de la peste 10% din PIB în perioada 2006-2008 la sub 4-5% în perioada 2009-2014), dar şi ale reducerii fluxurilor autonome care contribuiau la finanţarea acestora (în principal ISD - investiţii străine directe), sustenabilitatea balanţei de plăţi externe şi a datoriei externe pe termen lung depinde de o multitudine de factori: diminuarea deficitului comercial prin creşterea încasărilor valutare din exporturile de bunuri şi servicii, majorarea transferurilor UE, reducerea îndatorării în valută, atât din partea sectorului privat, cât şi a celui public, relansarea ISD".

Chiar dacă începând din 2014 s-a manifestat o tendinţă de uşoară reducere a îndatorării externe a României, continuată în primele luni din 2015, autorii studiului susţin că se menţin o serie de riscuri determinate de expunerea datoriei externe private la sectoare vulnerabile (imobiliar), a băncilor la sectorul public, de prezenţa masivă a investitorilor nerezidenţi ce deţin titluri de stat, de ponderea ridicată a datoriei publice denominate în valută.

• Impactul cumulat al fondurilor structurale şi de coeziune, sub 1% din PIB

Impactul cumulat al fondurilor structurale şi de coeziune (FSC) (sold sume primite-plătite estimat la 7,6 miliarde de euro) pe întreaga perioadă 2007-2013 este puţin semnificativ, reprezentând sub 1% din PIB, potrivit Strategiei, în condiţiile în care ţara noastră se situează în poziţia de beneficiar net în raport cu bugetul UE (sold total sume primite-plătite de 18,6 miliarde de euro conform execuţiei financiare la data de 31 mai 2015), Fondurile structurale şi de coeziune (FSC) alocate României din bugetul UE în cadrul obiectivelor politicii de coeziune şi respectiv convergenţei statelor membre pentru perioada 2007-2013 s-au ridicat la 19,2 miliarde de euro. Rata de absorbţie a acestor fonduri a fost de 50,37% în mai 2015 (ţinând seama de regula n+2), înregistrându-se o ameliorare semnificativă abia în ultimii doi ani (în decembrie 2013, rata de absorbţie a fost de numai 27%, cea mai scăzută la nivel european), mai precizează studiul, care spune: "Cauzele insuficientei accesări a FSC sunt multiple, regăsindu-se pe întreg lanţul derulării şi absorbţiei fondurilor (lansare programe-pregătire proiecteevaluare-selecţie-contractare-implementare-rambursare), atât la nivelul autorităţilor de management, cât şi al beneficiarilor (privaţi şi autorităţi publice), la care s-au adăugat factori exteriori sistemului, inclusiv pe seama declinului economiei şi dificultăţilor de ordin financiar ca urmare a efectelor crizei globale, care au generat întârzieri, corecţii sistemice şi chiar suspendări temporare de programe/plăţi din partea Comisiei Europene".

Pentru perioada 2014-2020, politica de coeziune a Uniunii Europene a suferit schimbări majore, între altele, reducerea birocraţiei şi simplificarea accesării, acordarea de prioritate unor sectoare-cheie, introducerea de condiţionalităţi pentru eficienţa investiţiilor, însele FSC fiind redenumite ca Instrumente Structurale şi de Investiţii.

În acest context, României i-au fost alocate circa 23 miliarde euro, din care circa 40% aferente Programului Operaţional Infrastructură Mare. Studiul arată: "Consolidarea creşterii economice şi ameliorarea mediului de afaceri, însoţite de măsuri adecvate care să elimine disfuncţionalităţile din sistemul accesării fondurilor (noua lege privind achiziţiile publice fiind un exemplu în acest sens), precum şi prin implicarea mai mare a băncilor în pre-finanţarea/finanţarea proiectelor, reprezintă premise esenţiale ale creşterii ratei de absorbţie a fondurilor europene în actualul exerciţiu financiar, ceea ce poate contribui la consistenţa impactului macroeconomic şi atingerea obiectivului convergenţei reale cu statele membre UE".

• Companiile se orienteză pe finanţarea unor activităţi pe un orizont mic de timp, uneori speculative

Sistemul bancar, deşi a fost afectat, prin efecte de contagiune, de criza financiară internaţională, transmise, în principal, pe canalele băncilor-mamă către subsidiarele din România, s-a dovedit, în ansamblu, rezilient, notează autorii Strategiei menţionând că nu s-au înregistrat cazuri de falimente sau probleme majore ale instituţiilor de credit (nici în cadrul sectorului nebancar), activarea instrumentelor macroprudenţiale ale BNR, Iniţiativa Viena şi Acordul cu FMI-UE din anul 2009 contribuind la menţinerea sub control a riscului sistemic şi a celui valutar, precum şi a stabilităţii financiare a ţării.

România, în linie cu tendinţele pe plan internaţional, s-a confruntat cu fenomenul de restrângere a creditării bancare, mai arată studiul care spune că soldul creditelor totale acordate în 2014 sectorului privat (populaţia şi societăţile nefinanciare, exclusiv sectorul guvernamental) s-a diminuat în termeni reali faţă de anul 2008, cele mai afectate fiind creditele acordate populaţiei, în special pe seama celor destinate consumului.

Documentul precizează că împrumuturile în valută acordate populaţiei în 2014 rămâneau dominate în proporţie de peste 94% de cele pe termen lung, aferente în cea mai mare parte creditelor ipotecare, uneori pe un orizont de timp de 25-30 ani, ceea ce prezintă riscuri majore (în principal valutar), din care unele au început să se materializeze, atât la nivelul persoanelor, cât şi al sistemului bancar. În România, ponderea gospodăriilor supraîndatorate (cu dificultăţi la plata datoriilor de bază: rata la credite, plata chiriei, a utilităţilor sau a altor facturi) în 2011 era de circa 30%, faţă de 5% în Germania şi Olanda, 6% în Republica Cehă, 7,5% în Austria şi Belgia, 8,5% în Slovacia, 14% în Polonia.

În privinţa creditelor acordate societăţilor nefinanciare, atât în lei, cât şi în valută, în cea mai mare parte acestea sunt pe termen scurt şi mediu (circa 80%, respectiv 60%), precizează Strategia, care mai menţionează: "În materie de creditare, companiile se orienteză pe finanţarea unor activităţi pe un orizont mic de timp, uneori speculative, şi într-o măsură mai redusă pe cea aferentă unor proiecte de investiţii majore, pe termen lung. S-a creat un cerc vicios prin impactul restrângerii creditării asupra procesului investiţional, care, la rândul său, nu a putut susţine creşterea economică, deteriorarea situaţiei financiare a multor companii punând în dificultate inclusiv sistemul bancar, atât prin majorarea plăţilor restante, cât şi, în contextul înăspririi standardelor de creditare, prin deficitul de cerere (lipsa de proiecte bancabile). Deşi în scădere, rata creditelor neperformante se menţine la un nivel ridicat (14% în martie 2015).

Declinul economiei, contracţia creditării şi deteriorarea calităţii portofoliului de credite, inclusiv prin costul provizioanelor, au influenţat indicatorii de profitabilitate, în perioada 2010-2014 înregistrându-se pierderi pe ansamblul sistemului bancar, în primele luni din 2015, când s-a manifestat şi o uşoară tendinţă de relansare a creditării, situaţia începând să se amelioreze".

• Costurile ridicate ale creditării restricţionează sever accesul companiilor, în special IMM la finanţare

Costurile finanţării bancare se menţin ridicate, deşi se constată o reducere semnificativă a ratelor dobânzilor practicate de instituţiile de credit în martie 2015 faţă de anul 2009, mai ales la creditele în lei (existente în sold), respectiv cu circa 10,5 puncte procentuale la cele acordate companiilor (societăţi nefinanciare) şi cu circa 8,5 puncte procentuale la cele acordate gospodăriilor populaţiei, conform Strategiei de dezvoltare a României în următorii 20 de ani.

Cu toată această reducere, în contextul în care ratele dobânzii de politică monetară ale BNR au fost diminuate treptat de la 10,25% în ianuarie 2009 până la 3,25% în august 2014 şi 1,75% în mai 2015, nivelul actual al ratelor dobânzii practicate de băncile comerciale rămâne ridicat, spun autorii documentului.

Strategia menţionează: "La creditele noi în lei, ratele dobânzii sunt peste 5% la companii şi peste 7% la populaţie, iar la cele în valută peste 4% la companii şi peste 5,5% la populaţie. În Zona euro, în care dobânda de referinţă a BCE este practic zero, indicatorul compozit al costurilor creditării (dobânzi, comisioane, speze bancare) din partea băncilor comerciale pentru sectorul corporatist se situează sub 3%. În România, diferenţialul dobânzilor la credite, respectiv depozite, se menţine excesiv, atât în lei (circa 6 pp la populaţie şi 4 pp la companii), cât şi în valută (3,5 pp la populaţie şi 3 pp la companii).

Comparând nivelul ratelor dobânzii la creditele în lei cu rata inflaţiei, care a coborât spre 1% în prima parte a anului 2015, rezultă că acesta indică o dobândă super-real pozitivă în contul băncilor comerciale.

Costurile ridicate ale creditării restricţionează sever accesul companiilor, în special IMM la finanţare.

Sondajele trimestriale efectuate de BNR au pus în evidenţă că majoritatea companiilor nu apelează la credite, iar dintre cele care au angajat credite, multe intenţionează să-şi reducă gradul de îndatorare, cauza principală fiind costul ridicat al finanţării (dobânzi, comisioane, garanţii), la care se adaugă birocraţia din sistem. A mai rezultat că acele companii, care ar fi interesate de contractarea unor credite bancare, ar apela la această modalitate de finanţare doar la un cost scăzut al acesteia, respectiv la o rată a dobânzii de maximum 3%, atât pentru creditele în lei, cât şi pentru cele în valută.

În consecinţă, cu menţiunea că întreprinderile ISD (investiţii străine directe) au posibilitatea să apeleze la credite de la bănci din străinătate, beneficiind de costuri mai scăzute, cea mai mare parte a agenţilor economici din România este constrânsă să se limiteze la resursele financiare proprii, ceea ce se repercutează negativ asupra procesului investiţional. În acest context, se pune întrebarea în ce măsură slăbiciunile sistemului bancar din România sunt influenţate sau chiar determinate de predominanţa capitalului străin într-o proporţie de peste 80% comparativ cu ponderi mult mai scăzute în statele dezvoltate din UE (3% în Franţa, 4% în Germania, 7% în Spania, 9% în Italia, 10% în Olanda) şi chiar cu alte ţări europene emergente (58% în Ungaria, 62% în Polonia, 74% în Bulgaria). Chiar dacă de o manieră controlată, fenomenul de dezintermediere din partea băncilor-mamă s-a manifestat şi la nivelul subsidiarelor lor din România (reducerea liniilor de creditare cu peste 9 miliarde euro din 2009 până în 2014), contracţia creditării fiind compensată parţial de băncile comerciale prin cumpărarea de titluri de stat, considerată mai comodă şi prezentând riscuri mai reduse".