Afaceri grele

Să lăsăm cifrele să vorbească, mai întâi. Banca Mondială alcătuieşte, anual, un clasament al statelor în funcţie de cât de prietenoase sunt acestea pentru mediul de afaceri. Sunt surprins că acest clasament nu e deloc invocat la noi. Simpla sa lectură e ca un duş rece. Ri-sipeşte orice iluzie.

Pe scurt, România este pe locul 55 din 183 de state menţionate. Poziţia României s-a degradat din 2009, când era pe locul 45.

Să punem în context acest loc 55. Un loc mai slab decât Fiji (54), o ţară marcată de violenţe şi de tensiuni rasiale. Sub Mexic (51), unde se desfăşoară un război între cartelurile drogurilor, cu mii de victime şi cu decapitări în serie. Sub Kirghizia (41) sau Columbia (37). Doriţi doar repere europene? Iată: pe primul loc este Marea Britanie (5). Locuri onorabile au Lituania (26) sau Macedonia (32). Mai prost ca noi stau Spania (62), Polonia (72) sau Italia (78).

Este important să nu citim acest clasament ca fiind în directă legătură cu performanţa economică "la zi". Şi, cu atât mai puţin, cu nivelul de trai sau puterea reală de cumpărare. Este un clasament în care Luxemburg este pe locul 64, cu mult în urma Armeniei (43).

Acest clasament descrie doar barierele pe care le are de trecut mediul de afaceri pentru a opera o afacere legitimă. Iată de ce este, totuşi, foarte important.

Am avut, de la începutul anilor "90, tot felul de guvernări care ne-au promis că România va fi o destinaţie atractivă pentru investitori. Că investiţiile străine sunt importante. Că investiţiile cetăţenilor români sunt şi mai importante.

Să verificăm acum ce spun experţii Băncii Mondiale. Previzibil, cel mai rău stăm la capitolul "Plata taxelor". Pe un abisal loc 149. În staţionare faţă de anul trecut (148). Tot mizerabil stăm în ce priveşte condiţiile de angajare a muncitorilor (113). Birocraţia legată de proprietate ne trage mult jos (92), ca şi permisele de construcţie (91). La capitolul "Respectarea contractelor" suntem la media de ţară (55), adică prost.

Unde stăm mai bine? Bucurie în târg! ! adică la obţinerea creditelor, unde suntem aproape fruntaşi pe ramură (locul 15). Fără această excepţie ne-am fi dus în jos sub Mongolia (60) sau Samoa (57), pentru că indicatorii care au rămas sunt în apropierea mediei de ţară: protejarea investitorilor (41), comerţul transfrontalier (46) şi deschiderea unei afaceri (42).

În fond, nu e nimic din ceea ce nu ştiam. A plăti taxe în România e o activitate care ţine de magia neagră. Şi atunci, de ce unii susţin creşterea taxelor? A TVA? Reintroducerea impozitului progresiv şi abandonarea cotei unice?

Situaţia Bugetului este dificilă. Dar, un sistem de taxe mai baroc decât actualul sistem ne-ar duce drept în cocotier. Ceea ce trebuie să facem este să simplificăm procedura de colectare a taxelor şi chiar să reducem nivelul impozitării de îndată ce va fi posibil. Cota unică de 16% trebuia redusă de acum câţiva ani, când Bugetul era într-o stare mai bună decât acum.

Nu sunt om de afaceri, nu am avut niciodată o firmă, nu am acţiuni nicăieri şi nu am fost niciodată într-un consiliu de administraţie. Dar, ca simplu cetăţean, observ şi eu multiplicarea birurilor locale. Multe primării au început să încaseze bănuţi folosind cele mai diverse pretexte, de la celebra "barieră" până la "taxa pe folosirea trotuarului".

Rezultatul? Investiţii şi cheltuieli iresponsabile ale autorităţilor locale. În Bucureşti s-au făcut fântâni arteziene groteşti şi s-au sponsorizat tot felul de sărbători locale, cu mititei şi cu muzică de prost gust. Asta în timp ce îţi rupi picioarele sau maşina pe drumurile urbei.

În ce priveşte forţa de muncă, mă întreb când va înceta ipocrizia. Să luăm cazul funcţionarilor publici. Sunt protejaţi de atâtea legi încât ai senzaţia că unii au statut diplomatic în ţara pe care se presupune că o servesc. Pe de altă parte, şi angajatorii publici ocolesc sistemul. Ştiind că e practic imposibil să dai afară un funcţionar stupid, leneş sau corupt, multe instituţii angajează doar "personal contractual".

Iată, din nou, cifrele reci din tabelele Băncii Mondiale, din capitolul despre impunerea respectării contractelor. În România sunt necesare, în medie, 31 de proceduri succesive, care durează, în medie, 512 zile. Bănuiesc că suficient de mult pentru ca reclamantul să dea faliment între timp. Aceste proceduri costă, în medie, 28,9% din valoarea reclamată. Adică suficient, suspectez, să te descurajeze să îţi mai reclami banii de la cel care te-a tras pe sfoară...

Guverne succesive au dorit să dea senzaţia că fac ceva pentru a ajuta mediul de afaceri. Reflexele lor primare le-au împins să acorde "facilităţi". Altfel spus, să îi crească pe unii pe spinarea altora. Sporind, între timp, corupţia şi ineficienţa. Faimoasele "zone libere" şi lanţurile de magazine "duty free" au generat munţi de dosare penale.

E nevoie să regândim întreaga schemă. Statul costă prea mult. Rolul său este de a arbitra şi de a reglementa, nicidecum de a încurca rotiţele economiei.