Al cui o fi acest război?

Desigur, despre cel din Ucraina este vorba. Nu că ar fi singurul război în desfăşurare pe mapamond dar, de departe, este cel mai fierbinte, iar consecinţele sale se revarsă din plin la scara cea mare a raporturilor globale de putere.

Mai toată lumea a spus, la început, iar unii o mai spun şi acum: este războiul lui Putin şi al haitei sale. Ei se hrănesc din distrugere, inclusiv şi mai ales din cea a Rusiei. Slăbiciunea principală a acestei ipoteze este însă destul de străvezie. Se vede cel mai bine atunci cînd bagi de seamă că Putin şi ai lui nu aveau deloc nevoie de un război şi încă unul de amploare în Ucraina, pentru a se bucura nestînjenit de mierea şi laptele care curg prin grădinile palatelor de la Kremlin. După trei decenii de eşecuri masive, unul patronat de Gorbaciov, celălalt de Elţîn, societatea rusească a fost întoarsă fără mari eforturi la perspectiva şi reflexele celui mai pur stalinism. Apostolii minciunilor privind marea nedreptate făcută Rusiei de către Occident, privind asaltul inevitabil al Vestului asupra Rusiei cu obiectivul distrugerii ei totale, privind necesitatea şi întemeierea logico-istorică a marelui plan de recuperare a poziţiei de super-putere globală pe care Uniunea Sovietică l-a transferat Rusiei, odată cu arsenalele sale nucleare, s-ar fi putut bucura în linişte de privilegiile puterii lor, fără nici un război. Nu de alta, dar aveau de partea lor sprijinul unei largi majorităţi a populaţiei care s-a identificat fără nici o dificultate cu ideologia şi programul de sorginte stalinistă al regimului putinist. Reacţia societală a fost mai mult decît încurajatoare, una de confort şi aprobare. Cei care mai ridică glasul, ici şi colo, sunt excepţiile. Aproape nesemnificative. De aceea, nimic nu a putut sta în calea sabiei necruţătoare a "justiţiei" şi a altor instituţii de represiune ale regimului putinian atunci cînd s-au abătut asupra răzvrăţiţilor trădători şi necredincioşi, fără ca cineva să-i poată apăra sau feri măcar de cea mai radicală dintre consecinţele opoziţiei lor: moartea la un colţ de stradă, ori undeva prin ungherele reci ale nou renovatelor lagăre siberiene. Dacă războiul nu este al lui Putin sau nu este în întregime doar al lui, cea mai importantă consecinţă este aceea că el (chiar şi el!) joacă un rol într-o piesă scrisă de altcineva!

A doua ipoteză cu circulaţie largă este cea potrivit căreia războiul în curs de pe teritoriul Ucrainei este al americanilor şi al aliaţilor lor din Europa. Teza a fost lansată de Moscova, de îndată ce primul scenariu al intervenţiei în Ucraina a eşuat lamentabil, în doar cîteva zile, iar conducerea de la Kremlin a fost nevoită să furnizeze o explicaţie cu privire la eşecul invaziei fulger cu caracter de pedepsire, executată în Ucraina. Motivul, repetat şi azi pe mai toate tonurile de oficialii putinismului instituţional este că Statele Unite şi aliaţii lor europeni s-au amestecat acolo unde nu le fierbea oala, iar confruntarea în curs nu mai este între Rusia şi Ucraina, ci între Statele Unite şi Rusia. Provocarea nu a venit de la Putin, ci de duşmanul jurat al Rusiei, NATO, de la cei care vor distrugerea totală a puterii de la Kremlin. O altă linie ideologică dezvoltată din truchiul aceleiaşi perspective "războiul este al americanilor" arată cu degetul, de data aceasta, nu spre Rusia, ci spre Europa. Americanii au "promovat" acest război, l-au încurajat pe Putin să îl facă, pentru a distruge Europa ca centru de putere cu vădite şi mult supărătoare accente anti-americane. Dacă Europa vrea să fie anti-americană, atunci Europa trebuie să plătească scump, să se destrame şi să cadă în totală irelevanţă geopolitică. Şi, ce altă unealtă mai bună pentru a duce la capăt trebuşoara aceasta decît barosul rusesc!

Dintr-o altă perspectivă, cea a clasicei întrebări "cui prodest?", războiul acesta ar putea foarte bine să fie al celui de-al treilea: China! De departe, ea este puterea care beneficiază cel mai mult de pe seama confruntării dintre SUA şi Rusia. Mai ales dacă este o confruntare deschisă, care antrenează o erodare semnificativă a puterii şi credibilităţii politice şi militare a celor doi. Războiul din Ucraina este cel mai bun scenariu pentru ca Xi Jingping să joace SUA împotriva Rusiei şi Rusia împotriva Occidentului pentru a le slăbi pe amîndouă şi a-şi croi cale liberă spre statutul de super-putere globală dominantă, undeva la sfîrşitul acestui secol, aşa cum şi-a propus explicit. Chiar dacă nu a provocat ea conflictul, existenţa şi consecinţele sale îi vin ca o mănuşă şi de aceea este direct interesată ca el să nu se încheie prea repede. Poziţia a fost tranşant afirmată atunci cînd liderii de la Beijing au spus fără ocolişuri că vor acorda sprijin Rusiei, inclusiv militar, pentru ca ea să nu piardă războiul din Ucraina. Altfel spus, pentru ca Statele Unite să nu îl cîştige!

Dacă deasupra elitelor politice din statele considerate mari puteri ale lumii există o "supra-elită" globală, cu o agendă proprie şi cu puterea de a influenţa decizii capitale la nivelul principalilor jucători statali ai lumii, atunci ipoteza că războiul din Ucraina slujeşte, cumva, agendei acestei "clase super-puse" devine una credibilă. Ce ar putea urmări cineva de la acest nivel prin războiul din Ucraina? Cel mai probabil forţarea şi scurtarea radicală a perioadei de tranziţie de la structura de putere globală moştenită după al doilea război mondial, finalizat abia după încheierea războiului rece, la una complet diferită. Obiectivul acesta a fost enunţat şi el explicit, în văzul lumii, cînd euforia schimbărilor radicale permise de reunificarea Germaniei şi desfiinţarea statală a URSS i-au făcut pe unii lideri politici mai guralivi decît de obicei. Atunci s-a spus că lumea post-război rece va fi radical diferită şi toate, dar absolut toate aranjamentele care au precedat-o vor deveni caduce. Totul va fi supus revizuirii şi schimbării, după alte planuri şi viziuni. Unele în care puterile şi statele "locale" vor dispărea sau vor mai avea de jucat doar un rol minor, în care statutul de putere şi supra-putere globală va fi redefinit pe baza altor criterii şi principii decît forţa nucleară şi, mai general, forţa militară, în care geografia fizică şi politică la scară globală se va schimba din rădăcini, ducînd la apariţia altor forme de gestiune a puterii, atît la nivel global, cît şi local. Brînciul pe scări în urma căruia bătrînica "vechea ordine mondială" urma să-şi frîngă gîtul nu putea veni decît de la o mare criză globală. O dimensiune a ei este cea a războiului, inclusiv a unei posibile catastrofe nucleare, cealaltă este ameninţarea iminetei prăbuşiri economice, în sfîrşit cea de a treia este cea a terorii justificată prin condiţii şi situaţii "medicale" extreme, vezi teroarea covid.

Ne întoarcem, aşadar, la întrebarea iniţială: al cui este acest război?

Eu, unul, vă spun sincer: habar n-am. Ştiu însă sigur că nici al meu şi nici al dumneavoastră nu este, după cum nu este al niciunuia dintre milioanele de locuitori ai Europei şi ai Planetei care suferă masiv consecinţele lui.