Alchimiile financiare şi sfârşitul statului

Se pare că ne întoarcem, mai mult sau mai puţin simbolic, spre evul mediu. Iar acesta nu mai apare atât de întunecat pe cât îl prezentau istoricii mai anii trecuţi. Nu doar că odată cu faimoasa regulă de aur ne întoarcem în epoca alchimiei, dar transformarea plumbului în aur pare să fi reuşit câtă vreme alchimişti financiari contemporani reuşesc să transforme o criză care distruge economia într-o mină de aur, sărăcirea cetăţenilor în sursă de îmbogăţire şi statul social în justificare a revenirii la epoca medievală. Vechiul regim, cel ce a existat înaintea revoluţiilor moderne, este din nou la mare preţ. Ori, cum pe ruinele evului mediu apăruse statul modern, în interiorul căruia se formase naţiunea şi se consolidase democraţia, dispariţia acestuia acum nu pare chiar atât de stranie. Şi, odată cu "hotărârile istorice" ale ultimului summit de la Bruxelles, către o dizolvare a "bătrânului" stat pare că ne îndreptăm.

Oare chiar este necesar pentru a asigura buna gestionare a politicii economice să fie interzis prin prevederi constituţionale dezechilibrul bugetar? O astfel de dezbatere ar fi părut absurdă în anii de creştere economică activă de după al doilea război mondial, şi chiar mai de curând. Dacă aşa ceva se întâmpla "cei treizeci de ani glorioşi" nu ar mai fi existat şi lumea ar fi arătat altfel. Ar mai fi căzut comunismul dacă politicile care au asigurat prosperitatea cvasigenerală, care a demonstrat superioritatea Vestului, nu ar mai fi existat? Din contră, politicile bazate pe deficit au fost considerat chiar un fel de angajament public activ pentru dezvoltare prin care statul îşi folosea poziţia pentru a asigura stabilitatea macroeconomică. În principiu, gestiunea prudenţială a resurselor bugetare nu era desconsiderată, dar era privită ca o strategie de termen lung, care urma să se instituie după ce se asigurau elementele esenţiale ale justiţiei sociale care fuseseră înrădăcinate. Ori, astăzi, nu justiţia socială a fost folosită ca argument pentru a justifica constituţionalizarea reguli de aur, nici măcar eficienţa economică, ci presiunile "pieţelor" sunt cele care au pus liderii statelor din UE în poziţia de a decide limitarea deficitelor şi a datoriei publice.

Dar nu deficitele sau datoria publică sunt cele ce au pus zona euro într-o situaţie limită, ci probleme structurale ale monedei euro. SUA sau Japonia, ca să dăm doar două exemple, au deficite mai mari decât cele din zona euro, americanii având o datorie publică de 100% iar japonezii de 200% din PIB. Dar nici dolarul nici yenul nu sunt ameninţate. Rezolvarea problemelor structurale ale euro ţine de o întreprindere dificilă: construcţia unei structuri politice puternice, asemănătoare unui stat, în UE. O simplă constituţionalizare a unor reguli bugetare nu va suplini această defecţiune de concepţie, ci va agrava situaţia.

În aceste condiţii, întrebarea Pentru cine funcţionează economia? este mai actuală decât oricând. Se pare că pentru liderii europeni întruniţi vineri, 8 decembrie, la Bruxelles economia nu mai este un instrument care asigură bunăstarea societăţii, ci a devenit o cauză în sine. "Pieţele", iar nu cetăţenii, hotărăsc. Iar dacă pieţele îşi apropriază economia, statul şi democraţia devin superflue.