ALEGERILE LOCALE Votul tău contează, dar... nu pentru tine

• Demo media şi Masacraţia

În româneşte, este mai puţin izbitoare intersecţia de înţeles a noţiunilor de "democraţie" şi "mass-media", deşi, etimologic, amândouă conţin ideea de "popor":

1. în engleză, una dintre semnificaţiile cuvântului "mass" este aceea de "mulţime", care, ca "mulţime de oameni", trimite la ideea de popor; împerecherea lingvistică "mass-media" se pare că este operată începând din 1923, (drept termen tehnic în advertising, care s-a folosit de pluralul latinescului "medium", în uzul englezei secolului al XVII-lea, cu semnificaţia de "agenţie de intermediere");

2. desigur, "demos" era folosit de grecii antici pentru noţiunea de "popor" (cuvânt care, iniţial, semnifică o conturată regiune geografică populată, un district), intrând în numeroase combinaţii, care, în condiţii de derivare anumite, îşi colorează reciproc înţelesurile, aşa cum se întâmplă cu "democraţie" şi "demiurg":

- "ergos" înseamnă "muncă" - "demiourgos" s-a referit, iniţial, la lucrătorul în folosul public, pentru ca, ulterior, Platon să-i pecetluiască sensul de "creator al lumii";

- prin alipirea de "kratos" (putere, dominaţie, regim), rezultanta lingvis­tică - "democraţie" (conducere exersată de popor) - absoarbe şi nuanţa coordonată, aceea de "în folosul public" al cuvântului "demiurg", dar şi platonicianul "creator de lume" (o capcană semantică neprevăzută de Platon şi în complet dezacord cu opţiunile sale politice).

Într-un imaginar joc de "scrabble", cu unităţi lingvistice şi semnificaţii, construim cuvântul "masacraţie", drept sinonim al "democraţiei" şi pe cel de "demo media", drept sinonim al "mass-media".

Astăzi, însă, cuvântul "masacraţie" ar sugera puternic ideea de "masacru", iar "demo media", ar sugera ideea de "comunicare demonstrativă" ("de faţadă, înşelătoare").

Sunt înţelesuri valide pentru viaţa publică românească contemporană, care şi-a rostogolit democraţia comunistă în societatea postdecembris­tă şi şi-a edificat instrumentele de manipulare mediatică în acei ani de început capitalist.

• Puritatea suptă în "vidul de putere"

A. PURITATEA

La rigoare, este îndeajuns de contrariantă opinia că presa ar fi orientat opinia publică înspre democraţie, în primii ani postdecembrişti.

Alungarea lui Ceauşescu fusese săvârşită în mod spontan de mulţimile îmbătate de oportunitate şi indiferent că, ulterior, vor fi fost atestate grupuscule acţionând coordonat, este incontestabilă starea de exasperare populară: actul Revoluţiei noas­tre este, fără îndoială, exerciţiu al puterii poporului.

Corespunde definiţiei etimologice a democraţiei.

În modul cel mai limpede, poporul este cel care a orientat presa înspre democraţie, nicidecum invers.

Titlurile de substituire - "Libertatea" (pentru "Informaţia Bucureştiului"), "Adevărul" (pentru "Scânteia") şi "Tineretul liber" (pentru "Scânteia tineretului") - nu au fost adoptate înainte de Revoluţie, ci după ce a devenit clar că jurnaliştii comunişti şi atent verificatele conduceri comuniste ale editurilor nu mai riscă nimic schimbând baricada cu cea a învingătorilor; înlocuirea titlurilor a vrut să semnaleze publicului că mass-media ţine pasul cu orientarea politică a maselor ("a ţine pasul cu...", nu înseamnă deloc "deschizător de drumuri").

Rejectarea instituţiilor comuniste a generat entuziasmul mulţimii, un sentiment de comuniune sufletească generală, care a consacrat anularea autorităţii lor (privilegiu de care nu are parte fiecare generaţie), impunând momentul, în cărţile de istorie, drept secunda sacră a libertăţii naţionale, a purităţii şi gest tehnic de resetare a organizării societăţii.

B. ABSORBŢIA

Este, în acelaşi timp, momentul când Ion Iliescu a lansat expresia "vid de putere", cu referire la paralizia instituţiilor politice şi ale administraţiei statului, nepotrivite cu spiritul mulţimii.

Expresia pare corectă, deoarece un regim democratic se prezintă într-o organigramă complexă de instituţii funcţionale (chiar şi în formulele sale de origine antică), iar cea corespunzătoare voinţei populare, nu doar că nu fusese legitimată, ci nu fusese nici măcar concepută anterior manifestaţiilor de protest (este unul din motivele pentru care unii refuză să acorde mişcărilor decembriste calitatea de "revoluţie").

Dar, expresia "vid de putere" a lui Ion Iliescu, în adâncime, falsifică situaţia.

În realitate, obişnuita aroganţă a autorităţilor comuniste se încovoiase sub presiunea unei puteri covârşitoare - puterea poporului.

A democraţiei.

Inclusiv armata, miliţia, ba chiar şi serviciile speciale se manifestau timid, la contactul cu cetăţenii oarecari.

Era suficient să fii civil - aceasta a fost "uniforma" Puterii.

Expresia "vid de putere" promovează flagrant falsul şi întemeiază viclenia confiscării puterii populare, în capcana organigramei statului şi a "reprezentării" voinţei populare, în numele căreia sunt adoptate deciziile de interes general.

C. ROLUL PRESEI

La această confiscare a servit presa postdecembristă: indiferent de natura interesului politic pe care l-a slujit (uneori declarându-şi aservirea, vezi "Dreptatea" - organ de presă al PNŢCD, alteori în genunchi - vezi poziţia corpului PRO TV la alegerile din 1996 şi sărind în cealaltă barcă, la cele din 2000).

Mass-media a orientat opinia publică înspre organigramă şi reprezentare (cu înţelesul de "democraţie", care le-a fost atribuit implicit).

În această privinţă, presei nu i se poate refuza calitatea de "deschizător de drumuri".

Astăzi, presa românească foloseşte noţiunea de "putere", ca să desemneze partidul sau coaliţia la guvernare.

Astăzi, presa românească foloseşte noţiunea de "popor", ca să desemneze masa guvernată.

În acţiunea de cuplu a celor două noţiuni, poporul suportă consecinţele deciziilor puterii.

Astăzi, împerecherea în expresia "puterea poporului" este similară noţiunii de "inorog": nici una, nici cealaltă nu au denotat.

Cu toate astea, presa (şi opinia publică, delaolaltă) consideră că România dispune de "democraţie" (cu excepţia exceselor, ca Traian Băsescu ar fi un dictator, iar Victor Ponta sau Crin Antonescu ar fi mai buni ca el).

Deşi ar putea să pară că presa noastră ar ascunde adevărul în mod deliberat, în realitate, lipsa de acuitate şi de nivel al procesării din presă este o permanenţă - să ne amintim nu numai că presa comunistă a susţinut fără încetare că regimul ceausist ar fi un regim democratic (ceea ce este explicabil, în condiţii de teroare), dar chiar şi mari talente jurnalistice s-au mobilizat pamfletar şi polemic împotriva opiniilor contrare lansate de presa română din exil, angajată (propagandistic şi salarial) în sistemul capitalist concurent - prostituţie de ambele părţi care semnifică, dacă nu lipsa lucidităţii, atunci, măcar, absenţa proceselor de conştiinţă.

• Dansând cu servitoarele

Un dezgustător proverb evreiesc îndeamnă "să dansezi cu servitoarele, atunci când nu găseşti prinţese" şi asta este chiar ceea ce vom face în continuarea acestui eseu despre "insuflarea valorilor democraţiei în rândul maselor", sub ipoteza că pluripartidismul, libertatea de conştiinţă şi de expresie sunt manifestări specifice democraţiei (deşi, în concret, în spatele acestui camuflaj, democraţia nu există şi rămâne de decelat: dacă ele nu sunt manifestări ale democraţiei, atunci ale cui manifestări sunt ?!).

1. ORGANIGRAMA

Mare diferenţă între structura administraţiei centrale a unui regim democratic faţă de a altuia, nedemocratic, nu prea există (atunci când administraţia constă într-un guvern), astfel că, indiferent că, în perioada postdecembristă, vor fi fost retezate unele ministere, centrale ori alte instituţii ceauşiste şi au fost inventate altele, în principiu am obţinut aceeaşi configuraţie.

Găselniţa de diferenţiere a "schemei" a constat în afirmarea criteriului "competenţei" pentru promovarea în funcţii, prin contrast cu criteriul "dosarului de cadre" (despre care opinia publică a fost convinsă că a stăpânit ceea ce s-a numit "societatea comunistă"), deşi ameninţarea cu adoptarea legii lustraţiei a generat un permanent subiect de presă intitulat "Ce-ai făcut în ultimii cinci ani?", care se menţine, în diverse formule, până astăzi şi înlocuieşte cu relativ succes ceea ce se întelegea, în comunism, prin "politica de cadre" (aşa a fost exclus din viaţa publică şarmul Monei Muscă, expus picant în "Plai cu boi").

Desigur, criteriul "de gaşcă" şi "nepotismul" sunt comune ambelor regimuri (o indicaţie pentru schiţarea trăsăturilor organizării reale a societăţii româneşti, în dispreţul oricărui regim pe care, prin accident istoric, l-am traversa).

De aceea, când apar în presă subiecte pe tema nepotismului şi a găştii, dincolo de informaţiile furnizate, gestul publicării lor este socotit drept subordonare la gaşca adversă a acelui organ de media.

Totuşi, precum într-o democraţie autentică, informaţiile despre organizări şi reorganizările succesive au fost vehiculate de presă, au beneficiat de cristalizarea opiniilor asupra lor din unghiuri de atac spaţializate de interese diferite, iar, în unele cazuri-limită, intenţiile iniţiale ale "puterii" au fost obligate să se nuanţeze sub presiunea opiniei publice, ori chiar să fie părăsite.

Cazurile nu sunt dese, ci, mai degrabă, accidentale, în raport cu regula promovării organizării concepute de "Putere", indiferent de gradul de absurditate al concepţiei, în raport cu democraţia:

- să ne amintim că, în pofida oricărui argument raţional, Parlamentul anilor 1993-1994 a respins proiectul de lege contra schemelor financiare piramidale, deşi redistribuirea veniturilor prin jocuri de tip "Caritas" nu este doar frauduloasă, ci şi alterează valoarea morală a muncii (apropo, există sociologi mediatizaţi - vezi Dan Pavel, care afirma, în plină audienţă TV, că "valorile muncii ţin de specificul comunist", ignorând aberant temeiul capitalist al moralei muncii); dispreţuirea muncii a condus direct către sloganul PRO TV, lansat prin 1995/1996 - "Te uiţi şi câştigi" - deschizător de drumuri pentru dezinvoltura mahalagescă (vezi consacrarea trăncănelii şi bârfei prin imnurile manelelor şi prin infinitele telenovele), pentru sociopatie şi pentru idiotizarea de masă (unul dintre înţelesurile cuvântului "idiotes" din greaca antică este acela de "persoană acţionând exclusiv în interes propriu"), întemeind mentalitatea gregară, de turmă nestructurată, dispusă la consumism ierbivor, divertisment cu panglici şi (absolut firesc) inerţie în faţa exceselor "Puterii";

- câţiva ani mai târziu, Parlamentul a decis scurtarea perioadei de învăţământ obligatoriu, de la zece ani, la opt ani - o decizie fără echivalent în istoria universală (rămasă ca şi neobservată de presa timpului, deşi a agresat măduva democraţiei - discernământul popular -, prin amputarea mediei habitusului intelectual);

2. REPREZENTAREA- SEPARAREA PUTERILOR

Societatea organizată pe principiile leniniste ale "centralismului democratic", în coexistenţă paradoxală cu "dictatura proletariatului", a respins principiul "separaţiei", din motive lesne de înţeles, conţinute în noţiunile de "centralism" şi "dictatură", astfel că presa postdecembristă şi-a găsit o reală utilitate în popularizarea principiului "separaţiei".

Practic, însă, reprezentarea însăşi conduce la separarea celor trei "puteri" de popor, confiscându-i puterea şi autonomizându-se: "clasa politică" creează sistem, cu reguli de funcţionare proprii (Parlamentul cu atât mai mult), cu interese specifice, prioritare faţă de interesele naţionale ori cetăţeneşti, un proces similar desprinde puterea judecătorească şi executivul, de masa guvernată, iar cele trei puteri se conexează într-un sistem care le înalţă deasupra fiecăreia, astfel că, în cazul unei decizii favorabile cetăţenilor şi interesului naţional, avem de-a face cu o pură coincidenţă, rezultată din coliziunile din şi/sau dintre puterile separate (sau, decizia va fi fost impusă de organismele internaţionale).

Două exemple flagrant-ilustrative, din primul deceniu postdecembrist:

1. Este interesant că, în însuşi sânul Puterii, organigrama permite adoptarea deciziilor, fără să ia seama la obiecţiile raţionale ale membrilor săi - este cazul Parlamentului din 1997, stăpânit de Convenţia Democrată, adoptând legea discriminatorie în favoarea investiţiilor străine şi respingând proiectul liberalului Viorel Cataramă, care, aflându-se "la putere", nu a fost niciodată penalizat pentru escrocheria FMOA, dar nici nu a reuşit în intenţia (corectă) să echilibreze balanţa favorurilor, cu privilegii egale şi pentru investitorii autohtoni, intenţie pentru care nu a găsit decât firava susţinere mediatică.

2. Legea ţărănistului Lupu, de împroprietărire a ţăranilor, a fost blocată de partenerii săi de Convenţie Democrată - parlamentarii Partidului Democrat -, pentru simplul motiv că ar fi adus popularitate imensă PNŢCD-ului.

Prin anii 2000, puterea judecătorească a descoperit sistemul prin care judecătorii acţionează statul în instanţă pentru suplimentarea retribuţiei, procesul revine judecăţii unui coleg, care îl soluţionează favorabil (în maximum o săptămână de la reclamaţie), înspăimântând Executivul, al cărui Minister de Finanţe nu a prevăzut în Buget aceste obligaţii de plată neaşteptate şi care nu are apărare, datorită separaţiei care "asigură democraţia" (abuzul nu a fost semnalat decât de presa specializată financiar).

Conflictele frecvente între Preşedinţie şi Executiv, Preşedinţie şi Parlament şi între Executiv şi Parlament au evidenţiat resursele puterilor separate să se agreseze reciproc, fără nicio legătură cu opinia mulţimii şi interesul poporului, dar şi să reziste (prin chiţibuşuri şi artificii de interpretare a legilor), în pofida lor.

Presa ia parte activă la "viaţa cetăţii", dezvoltând un pluralism de opinii, care induce confuzia regimului democratic, ca şi în cazul pluripartidismului (un truc dezarticulat în recentele proteste de la Piaţa Universităţii, care a lansat memorabilul slogan "PDL, USL, aceeaşi mizerie!").

Activismul presei, însă, se desfăşoară pe lângă hotarele funcţiilor sale de informare şi cristalizare de opinii, devenind factor de influenţă a încrederii mulţimii, în slujba "Puterii".

Puterea se constituie din încrederea acordată de cetăţeni, în ocaziile singulare ale alegerilor (care relativizează fragil autonomia celor trei sfere).

Sloganul clasic "Votul tău contează!" este purtător al unui adevăr sarcastic.

Da, contează, dar nu pentru tine.