Alegerile tunisiene

Anul 2011 a bulversat lumea arabă, dar şi întreaga planetă: în 14 ianuarie, după o lună de la începutul tulburărilor de la Sidi Buzid, a căzut Ben Ali, pe 11 februarie a venit rândul lui Mubarak în Egipt, cam în acelaşi timp începând şi manifestaţiile în Libia, Maroc, Iordania, Bahrein sau Yemen, pentru ca în martie să vină rândul Siriei. După o primă etapă de două luni, în urma căreia răsturnarea liderilor autoritari din Tunisia şi Egipt a fost realizată relativ simplu din momentul în care armata şi serviciile secrete şi-au retras sprijinul pentru dictatori, a urmat o a doua, în care violenţele par a nu se mai sfârşi. În Libia, Yemen şi Siria regimurile autoritare ale lui Gaddafi, Saleh şi al-Assad au încercat imposibilul, să reziste revoltelor populare. Aventura colonelului Gaddafi s-a terminat pe 20 octombrie, la Sirta, când a fost executat (mai exact, linşat) de trupele foştilor rebeli. După această izbucnire de ură, îndoielile privind capacitatea Consiliului Naţional de Tranziţie de la Tripoli de a gestiona o tranziţie liniştită au crescut.

De acest fundal vor profita şi americanii, care îl vor executa pe 2 mai, la Abbottabad, în Pakistan, pe Ossama bin Laden. Iar câteva luni mai târziu, pe 30 septembrie, o dronă americană îl va ucide în Yemen pe imamul americano-yemenit Anwar al-Awlaki, considerat un apropiat şi un inspirator al Al-Qaida.

Şi totuşi, anul 2011 a cunoscut şi episoade de schimbare pacifice. O a treia etapă o constituie reformele constituţionale. Mai întâi, în Iordania şi Maroc, tranziţia constituţională a fost uşurată de deschiderea celor doi monarhi, Abdullah I şi Mohamed al VI-lea, către monarhia constituţională, pentru ca mai apoi, începând cu alegerile de duminică, 23 octombrie, din Tunisia, să se deschidă o nouă etapă a schimbării, cea electorală. Vor urma apoi cele trei faze - la sfârşitul lunii noiembrie, la mijlocul lunii decembrie şi apoi la începutul lunii ianuarie 2012 - alegerile legislative egiptene.

Teoria complotului occidental sau islamist - pe care şi mulţi comentatori români aflaţi sub influenţa mai mult sau mai puţin discretă a neo-conservatorismului american au preluat-o - susţine fie că schimbările din Magreb şi Maşrek sunt începutul unei perioade fundamentaliste (iar situaţia tensionată din Egipt dintre copţi şi musulmani li se pare grăitoare), fie că totul se reduce la interese economice, în special în zona petrolului, puse pe agendă de evoluţia crizei economice. Astfel se ilustrează neîncrederea în democraţie, dar mai ales în capacitatea societăţilor arabe de a se democratiza. Priviţi ca nişte totalitarişti sângeroşi, islamiştii sunt prezentaţi ca fiind mult mai periculoşi decât extrema dreaptă care bântuie aproape nestânjenită prin întreaga Europă. Poate că democraţia nu va ieşi imediat din urnele alegerilor tunisiene, dar deja faptul că diferitele curente se pot confrunta într-o adunare constituantă este deja un progres. Iar faptul că islamiştii tunisieni şi egipteni, care profită acum de un proces de islamizare început în urmă cu patru decenii de regimurile autoritare din zonă, se raportează, fie şi superficial, la modelul turcesc al partidului Dreptăţii şi Justiţiei al lui Erdogan, este deja o schimbare faţă de radicalismul care făcea posibilă existenţa Al-Qaida. Pe de altă parte, ar fi o naivitate să uităm că Turcia lui Erdogan, chiar dacă nu este o dictatură, cunoaşte o evoluţie care poate periclita o democraţie şi aşa foarte fragilă.

În ianuarie, când scriam pentru prima dată în aceste pagini despre revoluţia de iasomie, mă întrebam dacă fundamentaliştii tunisieni vor profita de criză a prelua puterea. Astăzi, aceştia par a fi gata să ia puterea. Dar, oricare ar fi situaţia, revoluţia de iasomie, ca şi schimbările din lumea arabă pe care le-a facilitat, reprezintă un avertisment că structurarea sistemului politic şi economic mondial nu mai poate funcţiona în forma actuală. Doar că, liderii politici occidentali nu au ştiut, poate şi din cauza lipsei de încredere în democraţie, să se ridice la înălţimea timpurilor. Rolul lui Sarkozy în apărarea insurgenţei libiene de la Benghazi nu şterge susţinerea pe care Franţa i-a acordat-o lui Ben Ali, iar poziţia neutră a Angelei Merkel, a lui Berlusconi sau Băsescu faţă de revoluţia libiană nu va fi uitată uşor în lumea arabă. Poate totuşi, după alegerile tunisiene, europenii şi americanii vor înţelege responsabilitatea ce le revine!