Alfa, Omega şi Bugetul

De cum aburcă o nouă echipă în rădvanul guvernării, începe să fie bîntuită de obsesia bugetului. Un fel de alfa şi omega pentru existenţa a tot ceea ce mişcă în ţărişoara noastră dragă. Importanţa hipertrofiată pe care a căpătat-o această simplă unealtă a politicilor statului, pentru economia şi viaţa de zi cu zi a cetăţenilor, este dovada cea mai limpede că cei care guvernează România nu se pot desprinde de un model care ne condamnă la subdezvoltare, la risipă şi jaf din fondurile publice; pentru că acestea sunt rezultantele, imposibil de eliminat, ale sistemului.

Bine, bine, şi ce-ai vrea dumneata, să nu mai aibă România buget? Păi, din ce o să plătească statul pensii şi bruma de asistenţă socială, ori medicală, cheltuielile primăriilor, investiţiile pentru infrastructură şi dezvoltare, salariile administraţiei, armatei şi poliţiei, obligaţiile internaţionale etc. Întrebarea nu poate fi evitată, dar, în amonte de ea, este obligatoriu să ne întrebăm, la fel de insistent, dacă este nevoie, cu adevărat, ca toate aceste sume uriaşe să fie cheltuite de stat fără a lăsa nicio urmă durabilă în societate. Dacă este sustenabil economic şi raţional ca România să întreţină o administraţie hiper-hiper trofiată în condiţiile în care serviciile asigurate de ea sunt din ce în ce mai puţine şi mai precare, iar corupţia o "boală profesională de sistem", de mult cronicizată? Cînd rezultatul funcţionării acestei pletore administrative aduce tot mai puţin în balanţa de normalitate a vieţii unui cetăţean oarecare, oare statul numit România n-ar putea, mai ales în condiţii de criză, să ne ofere bruma lui de servicii doar cu o treime din actualele cheltuieli? Ba da, spun eu, doar că niciunul dintre actorii responsabili ai guvernării nu are chef să se gîndească la aşa ceva, necum să facă ceva ca să se întîmple o asemenea revoluţie. Scuza imediată este că s-ar produce o catastrofă socială dacă am arunca în şomaj, de azi pe mîine, sutele de mii de salariaţi ai statului. Argumentul este cît se poate de şubred. Milioane de alţi angajaţi ai statului de prin industriile privatizate, pentru a fi închise de noii proprietari, au suferit exact această soartă. De ce-ar trebui să fie angajatul din birocraţia statului mai protejat de mult invocatele legi ale economiei de piaţă? Explicaţia reală este alta. Bugetul României a ajuns, în realitate, o maşinărie cvasi-perfectă, care oferă căile cele mai largi şi scuzele legale cele mai sigure pentru ca o parte însemnată din resursele publice să treacă în buzunarele private ale clientelei politice, în timpul cel mai scurt şi cu minim de complicaţii penale. Iar, acum, să ne întoarcem la capitolele principale de cheltuieli. Suma anuală pe care bugetul pe 2008 o consemnează este de aproape 20 de miliarde de euro (la rata de 4lei/euro!), dintre care cele de personal se ridică la circa 3,4 miliarde; restul, peste 16 miliarde de euro, ducîndu-se pe apa sîmbetei, fără să lase nicio urmă consistentă în dezvoltarea sau restructurarea economică a României. Întrebarea firească este: ne putem permite, ca societate, o asemenea risipă? Deocamdată, politicienii discută despre cîte în lună şi în stele, mai puţin despre resursele care le trec prin mîini şi despre cele care le ajung mai apoi în buzunare, cu ajutorul magic al măriei sale "bugetul". După cum nimeni dintre cei care se află, din cînd în cînd, în opoziţie, ori dintre stîlpii "societăţii civile" nu ridică vocea să întrebe: Ce s-a ales de sutele de miliarde de euro trecuţi prin maşinăria bugetului României, în ultimii, să zicem, 20 de ani? Inutil să mai spunem că una dintre măsurile anti-criză cele mai sigure ar fi reducerea drastică a cheltuielilor bugetare, care să permită uşurarea jugului fiscal pus atît pe gîtul angajatorilor, cît şi al angajaţilor, deci reţinerea unei părţi mai mari din veniturile salariale la cei care muncesc şi au nevoie de ele să trăiască. Un pic mai bine, dacă se poate.

Se vorbeşte cu insistenţă, zilele acestea, despre reformarea sistemului de guvernare din România, ba chiar şi a societăţii, în structurile ei fundamentale. Nu există alt punct mai nimerit, din care ar putea începe un asemenea proces, decît refundamentarea bugetară, în sensul reducerii drastice a cheltuielilor lăsate la bunul plac al pletorei bugetivore a României. Reciproc, nu cred că este posibilă vreo reformă de substanţă a guvernării, fără o perspectivă radical diferită asupra rolului bugetului de stat în strategiile de guvernare şi a răspunderii politice, administrative şi juridice pentru modul în care el este administrat. Oricît ar putea să pară de paradoxal, deşi majoritatea statelor dezvoltate, cu economii mult mai performante decît cea a României, se întrec în a mări cheltuielile bugetare, cu speranţa că vor determina o reaprindere a motoarelor dezvoltării, România are nevoie, mai întîi, de o restructurare bugetară, în sensul reducerii drastice a cheltuielilor. La noi, bugetul este un sac cu fundul spart, în timp ce la ei este un mecanism controlabil, care produce efecte economice structurale. De aceea, mi-aş pune mai multe speranţe în ieşirea din criză a României cu un buget minimal şi cu investiţii străine plasate în activităţi ce potenţează dezvoltarea, decît cu unul maximal, pe care îl va arde, cît ai zice foc, corupţia administraţiei noastre şi a clientelei sale politice, bugetofile.