AMERICA: "Închis pentru reparaţii capitale"

În timp ce preşedintele Româ­niei adresa unui Parlament pe jumătate gol, un discurs pe jumătate inutil şi era, probabil, ascultat de mult mai puţin de jumătate din Electorat, fără prea mare interes, în Statele Unite, preşedintele se adresează naţiunii din biroul propriu, este ascultat cu sufletul la gură de toţi americanii, chiar şi cei care nu l-au votat şi nici nu sunt de acord cu politica administraţiei sale; Camera Reprezentanţilor şi Senatul lucrează zi şi noapte; candidaţii la Casa Albă îşi întrerup campaniile electorale pentru a conduce operaţiunile de salvare, puse la cale de Administraţie şi Congres. Două lumi diferite! Cu o singură adnotare: supravieţuirea lumii noastre, periferice, depinde de ceea ce se întîmplă în lumea lor, nu invers! Ce se întîmplă deci, în lumea care contează?

Preşedintele şi Administraţia sa au pus pe masa Parlamentului un plan de salvare economică. Nu mai este doar o criză financiară, o spune chiar G. W. Bush: "Întreaga noastră economie este în pericol/.../ În cele din urmă, ţara poate fi confruntată cu o lungă şi dureroasă recesiune". Pînă ieri, preşedintele Bush credea că numele său va rămîne în istorie, cu bune şi rele, legat de "Războiul împotriva teroris­mului". Astăzi, ştim cu certitudine că va rămîne asociat de "Cea mai mare criză economică din istoria modernă a Americii". Experţii Administraţiei au pus pe masă o soluţie, după care au alergat la Parlament să explice detaliile şi să mobilizeze sprijinul politic pentru a trece legile excepţionale, necesare implementării. Nimic complicat pe fond: Guvernul Statelor Unite va cumpăra, cu bani luaţi din buzunarul contribuabililor, titluri de valoare, fără acoperire sau puternic devalorizate, deţinute de instituţiile financiare, în contul poliţelor de asigurare şi a împrumuturilor imobiliare neacoperite. Valoarea operaţiunii: 700 de miliarde de dolari! Rezultatul urmărit este curăţarea sistemului financiar-bancar de "putreziciune" şi reinstituirea încrederii necesare în sistem, singura în măsură să determine reluarea fluxurilor de creditare: interbancară, pentru investiţii şi pentru consum. Fără ele, economia nu există. Sau, mai precis, se întoarce, cu tot cu cetăţeni şi ţară, undeva în secolul XVIII, iar aşa ceva spune, pe bună dreptate, Preşedintele Bush: "Nu trebuie lăsat să se întîmple".

Poate cineva să creadă că într-o asemenea situaţie şi cu o asemenea presiune pe cap, mai este loc pentru păreri alternative şi semne de întrebare?

Dacă trăieşti în România, cu siguranţă, NU!

Dacă te afli în America, inevitabil, DA!

Partea fabuloasă a poveştii este scoasă la iveală tocmai de cei care ridică aceste semne de întrebare, public, în faţa celor mai înalte instanţe de decizie.

Liderul plutonului este chiar Şeful Biroului pentru Buget al Congresului. O instituţie mică, independentă, menită să asigure membrilor Congresului expertiza de evaluare în legătură cu problemele bugetare ale Administraţiei, de la structura bugetului propus, la modul de execuţie. Un om a cărui putere de decizie directă este aproape nulă, dar a cărui putere de influenţă asupra deciziilor este atît de mare încît nu poate fi, practic, estimată! Chemat în faţa Congresului să depună mărturie, în legătură cu programul propus de Administraţie şi legislaţia adiacentă, Peter Orszag nu s-a sfiit să spună, cu argumentele de rigoare, că "intervenţia statului ar putea determina prăbuşirea unor noi instituţii financiare". Problema-cheie a întregii operaţiuni este închisă în întrebarea: "Ce cumpărăm şi la ce preţ?" Iar problema nu este nici simplă şi nici nu este una cu o singură soluţie. Funcţie de răspunsurile date, sistemul poate reacţiona pozitiv sau se poate adînci în criză. Cum spunea un comentator economic, criza de pe Wall Street ar putea deveni criza de pe Strada Dumneavoastră! Semne de întrebare cu privire la necesitatea intervenţiei proiectate au ridicat şi alte personalităţi ale lumii economice. James K. Galbraith îşi pune diagnosticul în titlul articolului din Washington Post: "O răscumpărare de care nu avem nevoie". De ce nu este nevoie? Pentru că băncile de investiţii, cele cu mari probleme - Lehman Brothers, Bear Stearns, Merrill Lynch, Goldman Sachs şi Morgan Stanley - au trecut deja prin purgatoriul de care aveau nevoie şi au intrat sub controlul strict al regulatorilor pieţei financiare şi de capital. De asemenea, pentru că alte sisteme de asigurare, cum sunt cele de la nivelul deţinătorul contului în bancă, func­ţionează fără greş. Nu în ultimul rînd, susţine J. Galbraith, pentru că statul ar avea alte lucruri mai bune de făcut cu banii respectivi, dacă tot vrea să-i cheltuiască. Anume: injectarea sumelor respective în administraţia locală şi infrastructură, inclusiv cea bancară, necesare dezvoltării.

Ca întotdeauna, în momentele extreme, experţii dau buzna peste prăfuitele cărţi ale clasicilor. Ce-ar fi făcut Keynes în această situaţie? se întreabă un alt editorialist de la Washington Post. Ar trans­forma operaţiunea de cauţionare, pe bani publici, a instituţiilor financiare private, într-una de dezvoltare şi generalizare a sistemului de asigurări, după cum ar putea decide ca profiturile rezultate, din întreaga operaţiune, să fie investite în infrastructura atît de necesară. Redescoperiea lui Keynes, în aceste zile, nu este chiar întîmplătoare. Nu atît soluţiile preconizate de el, după Marea Criză din "29, sunt în dis­cuţie, ci premisa lor: aceea că, dincolo de un anume prag de dezvoltare şi civilizaţie, o societate nu-şi mai poate permite să lase crizele intervenite în piaţă să-şi consume, ca un fapt natural, toate consecinţele. Pierderile nu se reduc doar la ajustări ale pieţei, ci determină prăbuşirea generală a infrastructurii sociale, ceea ce nu mai este acceptabil nici pentru oameni, nici pentru ţară. "Cînd problema dezvoltării structurale (capitale) a ţării devine o anexă a operaţiunilor de cazinou, este foarte probabil ca ea să fie rău soluţionată!", este avertismentul de la care soluţiile proiectate astăzi ar trebui să se inspire.

Cum va arăta lumea după ce America va ieşi din "reparaţiile capitale", la care este supusă în aceste zile? Vom afla şi noi, cît de repede! Peste 20-30 de ani!