Analiză Tavex România: Politica tarifară a administraţiei Trump

Odată cu revenirea la Casa Albă, Donald Trump a devenit o voce centrală în politica economică americană, mizând pe impunerea de tarife pentru importuri ca soluţie parţială de acoperire a unui deficit bugetar de aproape două trilioane de dolari, potrivit unui comunicat emis redacţiei.

Declaraţiile noului preşedinte american au dus la fluctuaţii serioase în preţul activelor, inclusiv în cazul aurului. Doar în luna aprilie a acestui an, preţul aurului a variat între un record istoric de 3.163 de dolari pe uncie troy şi 2.960 de dolari pe uncie troy. Practic, o fluctuaţie de peste 6% într-un interval mai scurt de o săptămână.

Conform unui sondaj al Consiliului Mondial al Aurului, realizat în iunie 2024, cel mai citat motiv pentru care băncile centrale sondate deţin aur este lipsa riscului de pierdere a investiţiei. "Aurul fizic - sub formă de lingouri sau monede - nu prezintă un risc de contrapartidă, spre deosebire de active precum obligaţiunile sau acţiunile. Odată ce tranzacţia a fost încheiată, aurul devine proprietatea cumpărătorului. Printre alte motive se numără performanţa aurului în perioade de criză şi protecţia împotriva inflaţiei", spune Victor Dima, Managerul Departamentului de Trezorerie Tavex România.

Discutând asupra motivelor pentru care BNR nu îşi extinde rezervele de aur deţinute, spre deosebire de Polonia, Cehia şi chiar Ungaria, cea din urmă depăşind România în ceea ce priveşte rezervele de aur în septembrie 2024, răspunsul băncii centrale către Daniel Voloscsuk, economist al Tavex România, a fost că strategia băncii este de a asigura lichiditate pieţelor financiare - în principal, celor valutare. Astfel, BNR a reuşit să menţină, în mod artificial, cursul de schimb EUR/RON în jurul valorii de 4,97. Din iulie 2024, preţul aurului s-a majorat cu peste 27%. Între timp, Banca Naţională a Poloniei a achiziţionat 103 tone de aur, mărindu-şi ponderea rezervelor de aur în totalul rezervelor internaţionale la aproape 21%. România deţine, actualmente, 103,6 tone de aur reprezentând 9,5% din rezervele deţinute de BNR.

În ceea ce priveşte cantitatea de aur achiziţionată de români, aceasta a crescut în primul trimestru al acestui an cu aproximativ 65% faţă de T1 2024. Motivele sunt multiple. "Vorbim de o dezvoltare a pieţei aurului de investiţii în România. Mai mulţi investitori decid să includă şi aurul în portofoliul de investiţii. Dar, desigur, un motor important a fost şi creşterea neobişnuită a preţului aurului din ultimul an. Pe de altă parte, există o scădere în cantitatea de aur de investiţii pe care românii o vând, ceea ce este un semn bun. Astfel, românii încep să înţeleagă că deşi preţul aurului s-a majorat semnificativ în ultimul an, viitorul poate aduce randamente şi mai mari", adaugă Victor Dima.

Totuşi, românii care vând în această perioadă aur sunt cei care deţin bijuterii. Cantitatea de aur sub formă de bijuterii vândută de români către Tavex România a crescut cu aproape 170% în T1 2025 faţă de primele trei luni din 2024. Motivul principal este cel legat de creşterea de preţ a metalului galben.

În anul 1944, 44 de ţări occidentale au căzut de acord să instaureze un regim de cursuri de schimb valutar fixe (acordul de la Bretton Woods). Fiecare ţară urma să stabilească un curs fix faţă de dolarul american - cu posibilitatea de fluctuaţie de numai 1% în jurul cursului stabilit. La schimb, dolarul american a fost fixat de aur la o rată de 35 de dolari pentru o uncie de aur (31,1 grame).

Sistemul a stabilit, dincolo de aceste cursuri, şi infrastructura sistemului financiar global prin crearea a două instituţii: Fondul Monetar Internaţional şi Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (sau Banca Mondială, redenumită ulterior). Întregul sistem a funcţionat atât timp cât SUA finanţa reconstruirea industriei internaţionale într-o lume proaspăt ieşită de sub cel mai aprig război din istorie. Probleme au început să apară când ţările care au semnat acordul de la Bretton Woods converteau din ce în ce mai mulţi dolari în aur.

Înjumătăţirea rezervelor de aur ale SUA de la încheierea acordului de la Bretton Woods în 1944 şi până la finele anilor 1960 a destabilizat întregul sistem. Astfel, pe 15 august 1971, Preşedintele american Richard Nixon a pus capăt convertibilităţii dolarului american în aur.

Într-o lucrare publicată în noiembrie 2024, Stephen Miran, actualul consilier pe politici economice al lui Donald Trump, explica faptul că dolarul american este, actualmente, supraevaluat în raport cu alte valute. Din acest motiv, SUA nu ar fi suficient de competitivă pentru a exporta bunuri către alte ţări.

Conform lui Miran, sub actualul sistem, Statele Unite exportă dolari şi obligaţiuni guvernamentale, esenţiale pentru pieţele financiare globale, şi primeşte în schimb bunuri de consum. Acesta ridică două probleme ale acestui modus operandi. În primul rând, Miran consideră că actualul sistem îi avantajează doar pe cei bogaţi, cei care sunt prezenţi pe burse. A doua problemă este că, având în vedere că o parte semnificativă a industriei manufacturiere din SUA a fost mutată în China, Mexic sau alte ţări unde munca este de până la 20 de ori mai ieftină, economia americană nu ţine pasul cu creşterea economiei globale.

Acelaşi Miran prezintă trei soluţii pentru această problemă. Prima dintre soluţii vizează tarifele. Conform lui Miran, tarifele ar putea fi folosite drept levier de către SUA pentru a negocia cu ţările care deţin părţi semnificative din datoria americană să accepte o devalorizare a dolarului, precum cel din Acordul Plaza din 1985. Astfel, exporturile americane ar putea deveni mai accesibile, în acelaşi timp în care valoarea reală a datoriei americane ar scădea. Printre aceste ţări cu care SUA ar putea negocia, se numără Japonia (deţinând 1,08 trilioane de dolari din datoria SUA), Marea Britanie (740 de miliarde de dolari), Luxembourg (410 miliarde de dolari) şi Belgia (378 de miliarde de dolari).

A doua soluţie este negocierea datoriei prin ameninţarea cu reducerea prezenţei militare a SUA în diverse ţări partenere strategice cu aceştia. A treia soluţie este o restructurare a datoriei publice. Aceasta ar presupune fie ca ţările respective să accepte plăţi întârziate ale dobânzilor, plăţi care în 2024 au depăşit cheltuielile militare ale SUA, atingând 896 de miliarde de dolari, sau să accepte extinderea maturităţii obligaţiunilor pe 50 sau chiar o sută de ani.

Aceste soluţii - luate separat, sau chiar împreună - ar putea, consideră Miran, să reducă din riscul Statelor Unite de a intra într-o spirală a datoriei în încercarea sa de a menţine dolarul valuta de rezervă internaţională.