Anul războiului

Anul 2022 va rămâne în Istorie ca primul an al ultimului război colonial al secolului XX-lea. Un secol care a început printr-un război declanşat tot de Rusia, primul război mondial, şi care se încheie invitabil tot printr-un război care nu este încă mondial pe plan militar dar este prin consecinţele sale sociale şi economice. Cum războiul părea inevitabil încă de la sfârşitul anului 2021, pregătirea şi declanşarea sa nu avea cum să nu influenţeze deja politica internă şi internaţională a multor state. Deja retragerea americană din Afganistan - de altfel, iniţiată încă în timpul administraţiei Trump - era un moment strategic care viza întărirea poziţiei SUA în acest context, deşi nici astăzi mulţi analişti sau comentatori oneşti nu par a înţelege asta. Deşi această conflagraţie nu pare - cel puţin la prima vedere, ca să-l parafrazăm pe Mario Vargas Llosa, un război al sfârşitului lumii - este totuşi un loc real şi virtual în care se confruntă două viziuni diametral opuse despre lume: Putin şi adepţii săi care vor să conserve lumea la nivelul secolului al XIX-lea şi Lumea liberă care sprijină Ucraina şi crede că viitorul este deschis.

Din cauza acestui război care stătea să înceapă, şi în România anul 2022 a început mai devreme, odată cu formarea unei coaliţii de guvernare supradimensionate care să asigure stabilitatea în vremuri grele.

Cum condiţiile geostrategice se anunţau dificile, războiul care stătea să înceapă a obligat actorii instituţionali şi partidele politice să formeze un guvern cu cel mai mare sprijin posibil pentru a asigura stabilitatea.

PNL nu ar fi putut asigura stabilitatea politică dacă PSD şi UDMR s-ar fi aflat în opoziţie, iar preşedintele Klaus Johannis nu ar fi putut accepta un guvern asupra căruia să nu aibă nicio influenţă. În perioada Pandemiei de Covid 19, PSD s-a plasat pe aceleaşi poziţii ca AUR, încercând să profite de influenţa teoriile conspiraţiilor, criticând restricţiile, abordând trumpist temele de politică internă şi internaţională şi susţinând curentele anti-vaccin, iar UDMR în opoziţie ar fi devenit instrumentul docil prin care Viktor Orban ar fi putut interveni asupra politicii româneşti. Dar cu acest guvern supradimensionat, dincolo de diferenţele - în mare măsură jucate dintre parteneri - şi de comunicarea diferită a partidelor, nu a existat pericolul instabilităţii. Aşa se face că România, o ţară în care instabilitatea politică era cronică a avut - în condiţiile dificile geopolitic - cel mai stabil guvern cu putinţă: o stabilitate care pe unii i-a înspăimântat de-a dreptul şi i-a condus la concluzia că asistăm la o derivă autoritară. A fost însă mai degrabă paranteză partitocratică, un compromis geopolitic anevoios, iar cel care l-a iniţiat plăteşte preţul: preşedintele Iohannis. Vor trece probabil ani buni până când, "departe de lumea dezlănţuită", românii vor înţelege că a fost, cu toate neajunsurile sale, un compromis necesar. Şi pentru că era necesar va dura atât cât va fi nevoie.

Dar această majoritate supradimensionată nu a fost suficientă şi pentru a accede la spaţiul Schengen. Aici, Austria şi în oarecare măsură Olanda au pus majoritatea guvernamentală în faţa celei mai mari crize posibile pentru a analiza stabilitatea acestei construcţii. Şi, cum era de aşteptat, au apărut fisuri, PSD încercând să treacă responsabilitatea asupra preşedintelui Iohannis şi a PNL. Iar PNL, dominat de politicienii fără experienţă şi tentaţi de grandilocvenţă s-a expus excesiv pentru că a văzut în aderarea la spaţiul Schengen o oportunitate pentru a-şi creşte vizibilitatea şi favorabilitatea. După Consiliul JAI, unde s-a întâmplat ceea ce era previzibil şi nu putea fi în nici fel fi împiedicat să se întâmple, isteria naţionalistă privind boicotul şi presiunea iraţională privind negocierea în cadrul Consiliului European de pe 15 decembrie nu au fost decât tactici de transfer al responsabilităţii pe preşedintele Iohannis şi PNL. Dar nu doar PSD, a folosit momentul pentru a se distanţa de guvernare, ci şi UDMR a profitat, deşi UDMR nu are voturi de împărţit cu PNL.

Degringolada partidelor din arcul guvernamental de după Consiliul JAI arată cât de fragilă este totuşi această stabilitate şi dacă nu o doboară - încă! - e doar pentru că războiul din Ucraina este însă fără un sfârşit previzibil. Dar atacul insidios împotriva preşedintelui şi punerea sa în defensivă nu lasă să se întrevadă un an 2023 prea liniştit. Dar anul care vine nu va fi decât al doilea an al războiului, şi asta-şi va pune accentul pe guvernare.