Aterizare forţată

Încă de pe la sfârşitul anului trecut am fost avertizaţi că economia românească riscă să aterizeze forţat, dar nimeni - nici în politică, nici în lumea financiară - nu a crezut. Ipocrizie electorală? Neprofesionalism, dublat de un blocaj ideologic? Orice ar fi fost, astăzi plătim optimismul fără bază de atunci! Aterizarea forţată pare acum o formulă slabă: cu o cădere a economiei româneşti de 8,5% faţă de 2008 putem vorbi de o adevărată prăbuşire. Dar a venit împrumutul de la FMI şi toată lumea răsuflă uşurată. Am supravieţuit noi şi la situaţii mai grave! Iar acum, că şi cea de-a doua tranşă a împrumutului acordat de FMI în valoare de 1,9 miliarde de euro va veni pe la mijlocul lunii septembrie, aproape că putem şi noi vedea capătul tunelului. Cum însă banii de la FMI vor merge direct la buget pentru a acoperi deficitul, a început deja un război mediatico-politic privind buna folosire a acestor sume. Căci, dacă FMI acceptă ca România să afişeze în 2009 un deficit de peste 7% şi consimte ca finanţarea unei părţi a acestuia să se facă din împrumutul pe care îl acordă, cere în schimb reducerea cheltuielilor cu aproximativ două miliarde de euro. Aşa că, ce ar fi trebuit şi trebuie să facă în continuare guvernul?

Şi, deloc întâmplător, mulţi cer demararea unei politici de austeritate, dacă nu chiar de rigoare. Deci, în consecinţă, să scadă pensiile, să scadă salariile din sectorul public, să se reducă cheltuielile sociale. Ca politică economică, austeritatea vizează reducerea costurile şi a cheltuielilor în general, şi a celor publice în special. În sensul cel mai strict, aceasta ar presupune controlul costurilor, adică atât reducerea cheltuielilor publice, cât şi controlul veniturilor şi al preţurilor. Ca să nu mai vorbim de o posibilă politică de rigoare care, sigur, ar consta într-o primă instanţă în orientarea prioritară spre creşterea economică pe termen lung, dar ar presupune şi obsesiva luptă contra inflaţiei şi împotriva aşa zisei creşteri nesustenabile a deficitului public. Dincolo de "teorii", sursele religioase ale austerităţii şi rigorii economice nu pot scăpa analizei. Căci, dacă în religie austeritatea defineşte o practică religioasă strictă şi bine reglementată, în economie austeritatea este rezultatul "păcatului" consumului excesiv, ce se cere ispăşit prin post riguros. Şi, ca şi în religie, "postul" va fi ţinut de toţi, mai ales de cei smeriţi şi nu de cei care au stat la baza crizei.

Numai că o politică de austeritate pe termen scurt ar produce daune şi mai mari decât criza însăşi. Căci, creşterea şomajului şi micşorarea sectorului public va afecta cererea şi consumul, ca să nu mai vorbim de repercusiuni sociale incalculabile. Ori statul, dacă este un autentic spaţiu public unde se intersectează şi negociază interesele tuturor şi nu este capturat de interese private înguste, trebuie să compenseze incapacitatea sectorului privat de a produce anumite servicii. Educaţia, starea de sănătate a populaţiei, serviciile publice asigură condiţiile esenţiale pentru desfăşurarea proceselor sociale. Cu condiţia, obligatorie, ca toate acestea să se repercuteze şi asupra stării economice. Iar rolul statului de regulator social şi motor economic a dat randament în timpul crizei. Se vede cu ochiul liber că acolo unde statul a intervenit economia a început să îşi revină. Şi, bineînţeles, deficitul a crescut din această cauză. În Franţa, dată exemplu până şi de reviste cu orientare neoliberală precum The Economist (vezi şi articolul Vive la différence! din 7 mai a.c.) deficitul pe 2009 va atinge 9%. Dar costurile sociale se văd în calitatea vieţii.

Ideea unora, inclusiv a preşedintelui, cum că statul trebuie, din solidaritate cu sectorul privat, să treacă prin aceleaşi faze este cel puţin stranie. Căci absenţa statului, respectiv lipsa cvasiabsolută a reglementării a produs această criză economică ale cărei consecinţe sunt încă imprevizibile. Dar, cum am ajuns la mâna economiştilor formaţi la şcoala neoliberală de la FMI, iar politicienii români şi economiştii pe care primii i-au promovat vreme

de două decenii sunt incapabili să construiască o alternativă