Balcic - de văzut ce au văzut maeştrii

România anilor "20 din secolul trecut înflorea văzînd cu ochii. Cu ani în urmă se afla în pragul dispariţiei, lovită din toate direcţiile, de vecini, de inamici din interior şi de soartă. Sfîrşitul anului 1918 o găseşte, însă, în cea mai mare formă a sa, cel puţin geografică, toate provinciile locuite de români aflîndu-se în interiorul graniţelor sale. Cadrilaterul fusese ataşat României nu în urma vreunei adunări populare de genul celor care au făcut România Mare, ci în urma unei păci din timpul războaielor balcanice care au precedat prima experienţă belicoasă de întindere mondială. Regiunea era puţin populată cu români şi bulgari, şi mai mult cu turci, tătari şi ţigani, un amestec exotic care putea fi întîlnit în întreaga Dobroge. Dar ceea ce avea România în acei ani şi nu avusese înainte de război era o regină precum Maria, englezoaică născută şi crescută la curtea imperialei Victoria şi care nu înţelegea să trăiască degeaba, fără să lase o urmă de gînd şi simţire în ţara pe al cărei tron a urcat. Multe s-au scris şi bîrfit despre ea şi mulţi semidocţi se întrec în a te asigura că nu a fost uşă de biserică, deşi niciodată nu ai fi spus că ai căuta o astfel de marfă în bazarul istoric al României interbelice. În schimb, după multe astfel de uşi nu a rămas nimic în urmă, dar despre regina Maria orice se poate spune, numai asta nu.

Maria a ajuns la Balcic la insis-tenţele lui Alexandru Szathmary, un pictor din lumea artistică a cărei regină a fost fără dis-cuţie. El avea deja un teren cumpărat acolo şi a ţinut să-i împărtăşească suveranei entuziasmul său pentru peisajul acelui colţ uitat de lume, de care industria se prindea greu de tot şi nici loc de agricultură nu prea era. Era, în schimb, şi regina a dovedit-o, destul loc pentru cultură, ba chiar un teren fertil pentru creaţie artistică de orice fel, de la pictura dominantă, la arhitectură, singura rămasă să depună mărturie despre vremurile de atunci.

Regina a făcut acolo un castel după chipul, asemănarea şi sufletul său: pe malul mării, de un eclectism care te lasă pe gînduri, dacă nu te transpune direct în lumea visărilor romantice. Mult timp am crezut că Balcicul este doar o poveste despre ce tari, frumoşi şi deştepţi erau regii României, dar asta nu înseamnă că aş fi ezitat vreun pic în momentul în care am aflat că o firmă de turism a avut geniala idee de a organiza excursii la Balcic, cîteva zile, cu autocarul, simplu, scurt, elegant. Balcicul e format, de fapt, din două lumi pe care doar regina Maria a reuşit să le unească, acum acest lucru este imposibil. Întîi este palatul, de fapt un ansamblu de vile de bun gust, totul în cadrul unei grădini de vis, căreia nu îi lipseşte nimic: cascadă, alei, plante exotice, moară de apă, havuzuri, sculpturi, templu roman, capelă ortodoxă, cruci vechi din toată România, cactuşi bătrîni, de 2-3 metri, tocmai buni să-ţi scrijeleşti numele cu litere chirilice. A doua lume este oraşul Balcic, la 2-3 kilometri de palat, sau "grădina botanică", cum a numit-o un akademik comunist şi a făcut-o cunoscută în întreaga Bulgarie sub acest nume care exclude cu totul personalitatea augustei englezoaice.

Pe vremea reginei, oraşul era de un romatism nebun, un colţ de orient uitat de timp la umbra unei culmi de calcar incredibil de albă. Turcoaicele în şalvari şi copiii tătari, desculţi, murdari şi senini sînt principalele personaje ale împărăţiei personale a reginei Maria. Pentru ei şi pentru Balcicul acelor vremuri, regina era Sultana, stăpîna absolută, dar nu a soartei lor, ci a inimilor tuturor care au cunos-cut-o. Dar ea nu s-a mulţumit doar cu contemplarea acelui colţ de rai al tuturor dumnezeilor, ci a facilitat venirea aici a artiştilor plictisiţi de Bucureşti, Paris sau Coasta de Azur. Se pare că România reginei Balcicului este singurul caz din lume în care pictorii şi alţi artişti au fost împroprietăriţi cu pămînt de casă.

Balcicul de astăzi a păstrat puţin din originalitatea sa nativă, care i-a atras pe bucureştenii de acum opt decenii, în schimb, dacă ştii să cauţi şi mai ales să vezi, dai peste urmele scurtei stăpîniri româneşti peste aceste pămînturi. Pe malul mării dăinuie sumbra şi dura vilă a familiei Storck, pe care un ziarist bulgar nu tocmai favorabil amintirilor româneşti a declarat-o cea mai frumoasă din toată Bulgaria. Mai sus de moscheie, dacă ştii să dai la o parte iedera de pe zid vezi o placă cu dedicaţia reginei pentru fidelul său servitor, Jenin, grădinarul. În zidul de la stradă al casei lui Octavian Mosescu, cel mai potrivit primar al Balcicului reginei, se află ascunsă o nişă cu o icoană în basorelief, tot un fel de dedicaţie a reginei pentru un alt fidel servitor al exoticului său regat.

Să ne trezim din reverie şi să venim în zilele noastre, tot cu acea firmă care a avut ideea excursiilor scurte şi dese la Balcic. La un moment dat, în autocarele lor se află şi vreo zece pictori cît se poate de contemporani care odată ajunşi la Balcic sînt lăsaţi în libertate să ia urma uriaşilor lor înaintaşi. După două săptămîni sînt adunaţi şi aduşi în Bucureşti, cu bagajele pline de schiţe, acuarele sau chiar uleiuri neuscate. După ce îşi finalizează creaţiile, se face o expoziţie mare, cam în vremea asta, o viziune contemporană a Balciclului la fel de contemporan şi el. Asta de vreo doi ani şi în acelaşi cadru organizatoric, dar pictorul Mihail Gavril depune mărturie că la începutul anilor "90, cînd nu prea ştiam ce este cu noi iar lui Iliescu nu-i trecuse de dorul comunis-mului, el a mers la Balcic, vreo trei ani la rînd, cu o sută, două de dolari pentru două-trei săptămîni, pictînd şi desenînd de zor. Şi dacă el nu spune nimic, vorbesc din plin expoziţiile cu peisaje de la Balcic deschise de Mihail Gavril cu mai bine de un deceniu în urmă.

Balcicul este un subiect bine văzut pe piaţa noastră de artă. Recent, un peisaj mare cu case de după care se iţeşte minaretul moscheii, de C. Petrescu Dragoe, pictor care nu a mai apucat să vadă plecarea românilor din Balcic, a fost propus cu 15 milioane şi s-a vîndut cu 38. Un Balcic de Cheller, însă, ajunge la 250 de milioane, precum cel din aprilie, propus dintr-o plăcere sadică doar cu 92, deşi se ştia că acest pictor este într-o creştere explozivă de cotă. Peste două săptămîni, tot în aprilie, luna sincerităţii, un Balcic de Kimon Loghi propus cu 45 de milioane s-a vîndut cu 135. Tot în aprilie, dar în 2004, "Bărci la Balcic" de Samuel Mutzner s-a dat cu 90 de milioane, dublul preţului de pornire, iar un "Balcic" de Pallady, provenit din colecţia dr. M. Iliescu, a urcat şi el de la 51 la 85 de milioane.

Asta la Alis, că la Monavissa, cel mai tare Balcic este o "Primăvară" de Mutzner, vîndută în noiembrie 2004, acum un an, altfel spus, cu 6.500 de euro, care în lei dă un preţ cam de nivelul recordului Cheller de la Alis. La Monavissa, în schimb, nu s-a dat un peisaj pe care Nicolae Tonitza parcă l-a pictat în balconul hotelului cel nou unde am stat eu la Balcic. Nu am reuşit să aflu dacă era vreo casă acolo înainte să se ridice cochetul hotel, şi nici pe Tonitza nu-l văd pictînd urcat în copaci, înalţi de cel puţin două etaje, aşa că păstrez doar pentru mine această senzaţie. Însă împărtăşesc tuturor celor cărora Balcicul le vibrează vreo fibră să cumpere lucrări făcute acolo, acum sau mai demult, şi să se urce în copacii sau balcoanele din Balcic, să vadă ce vedeau maeştrii.