BĂNCILE CENTRALE AU INTRAT SINGURE ÎNTR-O FUNDĂTURĂ A ISTORIEI PRIN IGNORAREA LEGILOR ECONOMICE Toamna guvernatorilor

Băncile centrale au intrat singure într-o fundătură a istoriei prin ignorarea legilor economice, iar mandatul lor, de asigurare a stabilităţii preţurilor, a devenit irelevant pe fondul tipăririi masive de bani. Majoritatea acestor instituţii şi-au asumat şi rolul de supraveghere a sistemelor bancare, un alt "succes" de răsunet, reflectat de criza bancară internaţională din ultimii ani.

Convingerea cu care se promovea-ză tipărirea banilor ca soluţie a crizei ne face să ne întrebăm dacă băncile centrale au înţeles vreodată că banul şi dobânda nu reprezintă fenomene monetare, ci reflectă fenomene strict legate de economia reală. Acum ele încearcă să ne convingă că trebuie să mai avem răbdare, deoarece luminiţa de la capătul tunelului este aproape, iar câteva trilioane în plus nu reprezintă niciun pericol.

Atunci când inflaţia a devenit un fenomen care nu mai putea fi ignorat, băncile centrale au schimbat definiţia stabilităţii preţurilor. Creşterea indicilor de preţ cu o rată anuală de până la 2% este noua stabilitate, promovată insistent mai ales în ultimii ani prin adoptarea cadrului monetar numit "ţintirea inflaţiei".

Doar o scăpare nevinovată a împiedicat băncile centrale să amintească populaţiei că nu trebuie să se teamă de acest 2%, deoarece vor trece 35 de ani până la dublarea preţurilor, adică exact cât trebuie unui nou angajat să ajungă la pensie şi este gata să fie jefuit după o viaţă de muncă. Când nici indicele de preţ, deşi maltratat până la desfigurarea completă, nu a mai vrut să colaboreze, s-a trecut la indicele core, adică o "inflaţie fără inflaţie" care nu spune nimic.

Până la declanşarea crizei, băncile centrale au reuşit să se aşeze singure pe un piedestal, de unde au primit odele necondiţionate ale publicului şi politicienilor, majoritatea acestora din urmă fiind analfabeţi economic. Analfabeţi sau nu, laudele sau tăcerea respectuoasă a politicienilor nu au fost dezinteresate. Ei au ştiut mereu că băncile centrale îi vor ajuta, prin tipărirea de bani, să creeze iluzia prosperităţii.

Acum, după ce criza le-a pus în lumină adevărata goliciune, piedestalul băncilor centrale se clatină. În faţa unor atacuri tot mai frecvente şi mai virulente asupra turnurilor de fildeş în care au sălăşluit până acum, aceste instituţii au fost nevoite să adopte o atitudine defensivă, dar care este marcată de contraatacuri tot mai dese.

Aroganţa acestora este reflectată cel mai bine de un articol apărut în vară pe site-ul Federal Reserve Bank of Richmond (n.a. articol care a dis-părut între timp de acolo), cu titlul "Economics is Hard. Don"t Let Bloggers Tell You Otherwise". Kartik Athreya, autorul articolului, scrie că doar cei cu doctorate şi studii postdoctorale la universităţi de renume au dreptul să comenteze problemele economice şi să propună soluţii pentru rezolvarea acestora, deoa-rece "este puţin probabil ca ceilalţi să aibă ceva interesant de spus despre politica economică".

După ce a citit articolul lui Kartik Athreya, Ambrose Evans-Pritchard se întreabă în The Telegraph dacă nu a venit cumva timpul pentru desfiinţarea Fed-ului. "Ca o mătuşă nebună, Fed-ul îşi pierde încet minţile", scrie Pritchard despre pretenţia absurdă a economistului de a "rezerva conducerea politicii economice doar unui ordin preoţesc cu certificate post-doctorale adecvate". Bineînţeles că Ambrose Evans-Pritchard nu uită să ne reamintească faptul că "bancherii centrali au fost adevăraţii autori ai crizei creditării, deoarece au stabilit preţul creditului la un nivel prea mic, destabilizând toată structura de stimulare a capitalismului şi forţând băncile să alerge după randamente şi să se angajeze într-un comportament distructiv".

Pe lângă disputele generate de găsirea celor mai bune soluţii pentru ieşirea din criză, apologeţii băncilor centrale au coborât, din păcate, şi la nivelul unor atacuri personale nejustificate.

Atunci când preşedintele Băncii Mondiale a propus în Financial Times ceva care semăna cu întoarcerea la etalonul monetar aur, un membru respectat al mediului academic din SUA, profesorul Bradford DeLong de la Berkley, l-a numit "cel mai prost om în viaţă". La acest nivel coboară discursul unor doctori în economie când îşi simt ameninţate poziţiile şi privilegiile exorbitante? Asta ca să nu mai amintim şi de luxul unei lipse totale a responsabilităţii, pe care sunt invidioşi, probabil, până şi politicienii.

Alan Greenspan reprezintă, poate, cel mai bine tipul bancherului central care nu îşi asumă responsabilitatea pentru deciziile sale. Fostul preşedinte al Fed-ului a găsit de cuviinţă să-şi exprime opiniile în Financial Times înainte de întâlnirea la nivel înalt a ţărilor din G20. În articolul "The eurozone"s stark lessons for the G20", Greenspan critică direct China pentru că nu permite aprecierea yuanului, din cauza "unei opinii greşite, conform căreia o monedă slabă este necesară pentru creşterea exporturilor şi menţinerea stabilităţii politice". Greenspan a mai adăugat că şi "America urmăreşte o politică a deprecierii monetare".

Este greu să găseşti cuvinte, chiar şi din zona "colorată" a vocabularului, pentru a caracteriza o astfel de atitudine. Unde era Greenspan în perioada 1987 - 2006, când dolarul şi-a pierdut 43,7% din puterea de cumpărare? Ce a făcut Federal Reserve din 1913, în condiţiile în care 95,5% din valoarea dolarului s-a evaporat până în 2010? Cel puţin Ben Bernanke şi-a anunţat intenţiile încă din 2002, când vorbea despre aruncarea banilor din elicoptere pentru combaterea deflaţiei.

În aceste zile, când drama Irlandei este pe primele pagini ale ziarelor din întreaga lume, banca centrală de la Dublin s-a poziţionat în tabăra celor care insistau pentru ajutorul financiar. Dar ce a făcut banca de la intrarea în zona euro? A privit cu detaşare explozia creditării.

În buletinul trimestrial din primăvara anului 2004, directorul adjunct al Direcţiei Statistică evaluează creşterea explozivă a creditului privat de la intrarea Irlandei în Uniunea Monetară Europeană. Acesta a crescut, doar până la începutul anului 2004, de trei ori mai rapid decât media zonei euro, iar dobânzile pentru creditul ipotecar erau printre cele mai reduse. Singurul motiv de îngrijorare era ponderea ridicată a creditelor ipotecare cu dobândă variabilă, care lăsa debitorii expuşi în faţa creşterii dobânzilor. În locul unui serios semnal de alarmă, analiza justifică explozia creditului privat şi pericolul relativ redus al dobânzilor variabile: "acesta a fost rezultatul logic al unei situaţii caracterizate de creşterea puternică a PIB-ului şi de trecerea la un regim care aduce scăderea permanentă a dobânzilor reale".

Atitudinea Băncii Irlandei faţă de creşterea explozivă a creditării nu a fost singulară, iar eşecul din activitatea de supraveghere a băncilor centrale a fost însoţit şi de cel de la nivelul prognozelor economice, care se menţine şi în prezent.

În ultimul raport asupra inflaţiei de la Banca Angliei, se justifică menţinerea acesteia peste ţinta de 2% prin creşterea TVA şi deprecierea lirei sterline. Cu cât vor creşte preţurile în următoarea perioadă? După rularea unor programe de prognoză cu mult peste capacitatea noastră de înţelegere, verdictul extrem de precis a fost: "şansele inflaţiei de a fi sub sau peste ţintă până la sfârşitul perioadei de prognoză sunt aproximativ egale".

Deşi estimarea inflaţiei nu pare să fie unul dintre punctele forte ale Băncii Angliei, Mervyn King, guvernatorul acesteia şi unul dintre teoreticienii de bază ai ţintirii inflaţiei, pare că a învăţat ceva din această criză referitor la stabilitatea financiară.

În cadrul unei conferinţe recente de la New York, el a prezentat şi o soluţie radicală de reformare a sistemului financiar: desfiinţarea sistemului bancar bazat pe rezerve fracţionare. "Eliminarea explicită a sistemului de rezerve fracţionare conduce la recunoaşterea faptului că pretenţia susţinerii depozitelor sigure pe baza unor active riscante este alchimie", a declarat King în cadrul conferinţei. Oare a văzut guver-natorul Băncii Angliei adevărata luminiţă de la capătul tunelului?

Federal Reserve a "beneficiat", mai ales după anunţarea noului program de tipărire, de partea leului în ceea ce priveşte criticile. Într-o analiză recentă a Institutului Cato din Washington, autorii se întreabă dacă nu cumva Fed-ul a fost un eşec, remarcând faptul că "istoria băncii centrale americane a fost caracterizată prin mai multe simptome ale instabilităţii monetare şi macroeconomice decât ale decadelor care au precedat înfiinţarea sa".

Concluzia articolului? "Deşi s-a manifestat diferit de-a lungul istoriei sale, eşecul Fed-ului a fost cronic", deoarece "problemele sunt la nivel instituţional, fără legătură cu personalităţile care au fost plasate la conducerea instituţiei", iar "singura speranţă reală pentru un sistem monetar mai bun este o schimbare a regimului".

Agresivitatea generată de lipsa soluţiilor anticriză şi "îndrăzneala" unor voci critice tot mai numeroase au determinat Banca Naţională a României să adopte, în ultima vreme, tot o atitudine confruntaţională. Cei care avertizează în presă asupra pericolului inflaţionist au devenit "trăncănitori" care îşi promovează interesele oculte. Soluţiile anticriză sunt dezbătute departe de lumea dezlănţuită, iar rezultatele sunt mereu aceleaşi: statul trebuie să "investească", iar consumatorii trebuie să consume, în timp ce îşi recită în gând că inflaţia nu este decât o iluzie.

Când a declarat că nu orice trăncănitor poate merge la televiziuni pentru a-şi promova interesul, fiind vorba în acest caz de trăncănitorii inflaţionişti, s-a gândit oare guvernatorul Isărescu şi la politicienii care ne tot "ameninţă" cu creşterea economică de ceva timp? Este preşedintele Băsescu un trăncănitor? Dar premierul Boc?

Iar dacă aşteptările inflaţioniste conduc la creşterea inflaţiei, de ce nu se alocă toţi banii de la FMI pentru propagandă economică, în scopul inducerii unor aşteptări nemai-văzute de creştere economică?

Datele de la BNR arată că, în perioada 2000 - 2009, masa monetară în sens restrâns M1 a crescut de peste 17 ori, iar masa monetară intermediară de peste 10 ori, în condiţiile în care PIB-ul nominal a crescut doar de 6 ori. Nu îşi vor găsi aceşti bani drumul către preţurile de consum, odată cu dezumflarea bulelor speculative de la bursă şi de pe piaţa imobiliară, mai ales pe fondul presiunilor inflaţioniste externe?

În vara anului trecut, guvernatorul Isărescu declara că "acordul cu FMI şi Uniunea Europeană este în sine un program anticriză" şi că nu mai avem nevoie de alte "bombe". La mai mult de un an de la acele declaraţii, dar deloc mai aproape de ieşirea din recesiune, propriul său consilier îl contrazice. Adrian Vasilescu a declarat, conform articolelor din presa financiară, că România "nu are programe anticriză, ci de anesteziere a efectelor crizei".

Din păcate, anestezierea economiei nu este în interesul populaţiei şi nu va ajuta deloc la depăşirea depresiunii. Singurii beneficiari vor fi doar grupurile de interese care au împiedicat reforma profundă din ultimii douăzeci de ani. Acestea au preferat să inducă o teamă permanentă în rândul populaţiei privind efectele competiţiei deschise pe pieţele libere. Teama s-a manifestat la vot prin acordarea unui mandat în alb actualei clase politice, pentru întărirea şi extinderea statului.

După o decadă de creştere iluzorie, impulsionată de explozia creditării sub atenta supraveghere a BNR, populaţia se confruntă cu o notă de plată, atât cea proprie cât şi cea publică, cu mult peste capacitatea sa de rambursare. Să fie această decizie de îndatorare într-adevăr "democratică", după cum a caracterizat-o zilele trecute guvernatorul Isărescu? Sau declaraţia sa nu este decât un alt mijloc de evitare a responsabilităţii şi vine să ne pregătească pentru altceva?

La prezentarea ultimului raport bianual al OECD privind perspectivele economice, Pier Carlo Padoan, economistul şef al organizaţiei, a recunoscut că programul de relaxare cantitativă al Fed-ului prezintă riscuri semificative, dar "este singurul lucru care le-a rămas".

La asta se reduce acum politica monetară, în ciuda numeroaselor avertismente istorice? Pe fondul scăpării de sub control a crizei datoriior suverane, vom afla în curând că istoria nu este deloc blândă cu cei care îi ignoră lecţiile.

Notă: Articolul reprezintă punctul de vedere al autorului, nu reflectă sau implică opiniile instituţiei unde aces-ta îşi desfăşoară activitatea şi nu reprezintă recomandare de investiţie.

Isărescu, BNR: "Plăţile externe ale României nu sunt făcute de FMI"