Băncile centrale nu au imunitate şi în faţa legilor economice

Să mai zică cineva că marile bănci centrale nu sunt independente! Două dintre acestea, Banca Japoniei şi BCE, arată, de mai mult timp, că sunt "independente" nu doar faţă de factorul politic, ci şi faţă de legile economice, odată cu introducerea dobânzilor negative.

Din punct de vedere al naturii sale economice, dobânda reflectă preferinţa de timp a agenţilor economici şi nu poate avea valori negative, după cum demonstrează economiştii Şcolii Austriece, în special Ludwig von Mises.

În contextul sistemului monetar actual, unde majoritatea "banilor" din economie este creată de către băncile comerciale prin acordarea de credite (n.a. vezi articolele "Înţelegerea naturii banilor este mai presus de înţelegerea produselor financiare" din BURSA, 28.04.2014 şi 06.05.2014), trecerea la dobânzi negative nu reprezintă doar o simplă extindere a paletei de instrumente ale politicii monetare, ci reprezintă subminarea directă a oricăror perspective de relansare a dezvoltării economice pe o traiectorie sustenabilă.

După ruperea legăturii dintre dolar şi aur, în 1971, a fost eliminat mecanismul fundamental de reglare a cantităţii banilor fiduciari aflaţi în circulaţie, iar economia mondială, ca urmare a rolului primordial al dolarului, a trecut, pentru prima dată în istorie, la funcţionarea exclusivă pe baza banilor-datorie.

Transformarea radicală a naturii banilor a permis o creştere accelerată a creditării şi a consumului pe datorie, însă aceste fenomene s-au extins cu mult dincolo de capacitatea de susţinere a economiei reale. Datoriile, atât cele publice cât şi cele private, au ajuns, astfel, prea mari pentru a fi rambursate.

Acum toată structura propagandistică ridicată pentru justificarea noilor măsuri neconvenţionale nu a reuşit să "stimuleze" încredere companiilor şi populaţiei, care, pe baza unui bun simţ ancestral, dispărut la nivelul băncilor centrale, nu mai ştiu cum să reacţioneze în faţa inepţiilor economice.

Înainte de a trece şi la dobânzile negative, Banca Japoniei şi Banca Centrală Europeană au lansat şi programe extinse de achiziţie prin tipărire a instrumentelor financiare, în special obligaţiuni şi acţiuni.

Chiar şi fără "aportul" dobânzilor negative, astfel de programe sunt suficiente pentru deteriorarea gravă a noţiunii de bani şi pentru introducerea unor distorsiuni extraordinare la nivelul pieţelor.

Un raport recent de la CLSA (Credit Lyonnais Securities Asia), companie de brokeraj şi investiţii financiare din Hong Kong, arată că "Banca Japoniei naţionalizează piaţa de capital" prin cumpărarea masivă a acţiunilor listate la Tokyo.

Nicholas Smith, analist la CLSA, a precizat pentru televiziunea americană CNBC că achiziţiile Băncii Japoniei distorsionează piaţa mai ales în condiţiile în care acestea se concentrează asupra componentelor indicelui Nikkei 225.

"Eliminarea mecanismului de descoperire a preţurilor are ca efect, până la urmă, pierderea apetitului pentru investiţii", se mai precizează în raportul CLSA.

În zona euro, BCE s-a concentrat mai mult asupra obligaţiunilor suverane, astfel încât să forţeze scăderea costurilor de finanţare şi păstrarea aparenţei solvabilităţii pentru majoritatea statelor membre, dar a trecut şi la achiziţia obligaţiunilor emise de companii.

Mai mult, BCE a trecut la cumpărarea directă a obligaţiunilor emise de unele companii, fără prospecte de emisiune şi ignorând complet riscul de credit, după cum scria recent Wall Street Journal.

Este greu de crezut că astfel de operaţiuni sunt permise în legea de funcţionare a BCE. Dar nu mai contează, deoarece astfel de "credite" pot fi refinanţate la nesfârşit prin noi "şarje" ale tiparniţei şi instituţia pare să aibă imunitate chiar şi pentru încălcarea celor mai "sfinte" legi şi tratate europene.

Mario Draghi a promis, în 2012, că va face totul pentru salvarea monedei unice şi încercările de stopare a programelor de relaxare cantitativă au fost anulate de Curtea Europeană de Justiţie. De atunci, preşedintele BCE continuă să "facă totul", fără să fie deranjat de aspectul "minor" al distrugerii unui pilon fundamental din tratatele europene.

Într-un interviu recent acordat publicaţiei online Deutsche Wirtschafts Nachrichten, Jurgen Stark, fost economist-şef al BCE, a recunoscut că şi-a prezentat demisia în toamna anului 2011 ca urmare a "ruperii Tratatului de la Maastricht de către guvernele europene, cu ajutorul BCE, în luna mai 2010". "În doar câteva ore, conceptul uniunii economice şi monetare a fost anulat", a declarat Stark, prin violarea clauzei care interzicea bail-out-ul statelor de către banca centrală.

Atunci când BCE a început să cumpere obligaţiuni guvernamentale ale Greciei, ale Spaniei şi Irlandei, a acţionat "în afara mandatului său şi a violat principiul care interzice finanţarea prin tipărire a bugetelor naţionale".

Jurgen Stark a subliniat că acest lucru se întâmplă acum "la o scară gigantică", iar "politica monetară a Băncii Centrale Europene a distrus economisirea pe termen lung". Fostul economist-şef al BCE a lansat şi o critică dură la adresa guvernelor care acceptă această situaţie în zona euro.

Din păcate, vom aştepta mult şi bine măsurile necesare pentru revenirea la respectarea tratatelor în Europa. Tocmai guvernele din zona euro beneficiază cel mai mult de pe urma politicii monetare a BCE, care la oferă, încă, iluzia solvabilităţii.

În opinia lui Stark, "BCE şi-a abandonat rolul de bancă centrală independentă şi a devenit o organizaţie politică".

Economistul german a mai subliniat şi existenţa unui important conflict de interese la BCE, între calitatea sa de autoritate monetară şi cea de supraveghetor al marilor bănci europene.

Mărturisirea tardivă a fostului economist-şef al BCE arată că autoritatea monetară a zonei euro este o instituţie care încalcă legi europene fundamentale, iar activitatea sa are loc şi pe fondul existenţei a cel puţin unui conflict de interese major.

În ceea ce priveşte Federal Reserve, este de ajuns să amintim că, de la înfiinţarea sa în 1913, dolarul a pierdut 96% din valoare, pe fondul unei rate anuale medii a inflaţiei de 3,14%.

Acţiunile sale din ultimii ani au determinat înmulţirea apelurilor pentru reformarea profundă a cadrului politicii monetare, dar şi a obiectivelor Fed-ului, pentru a "reflecta mai bine diversitatea Americii şi a veniturilor sale", după cum scrie Reuters.

Accentul pus asupra propunerilor privind creşterea ponderii minorităţilor în structurile de conducere al băncii centrale arată că "reforma" este, de fapt, doar o glumă nereuşită, în condiţiile în care adevăratele probleme nici măcar nu sunt amintite.

Oare aceste abuzuri ale marilor bănci centrale ar fi fost justificate dacă aveau rezultatul dorit? Deloc, pentru că ar fi creat un precedent periculos, cu efecte deosebit de grave asupra unor structuri sociale fundamentale.

Michael Heise, economist-şef al grupului Allianz, explică, într-un editorial din Financial Times, de ce rezultatele întârzie să apară. "Politica monetară nu are forţa pentru a stimula creşterea economică", deoarece "băncile centrale nu pot elimina necesitatea reducerii datoriilor excesive ale guvernelor, companiilor şi gospodăriilor", scrie Heise.

Deci, "mai multe datorii nu pot reprezenta soluţia pentru problema creşterii economice", iar "răspunsul trebuie să fie întărirea potenţialului de creare a unor locuri de muncă mai multe şi mai bune". Acest obiectiv nu poate fi atins decât prin "deschiderea pieţelor şi introducerea unor stimulente fiscale pentru investiţii şi calificarea forţei de muncă", mai arată Michael Heise.

Toate aceste propuneri par elementare şi de bun simţ, însă autorităţile fiscale şi monetare nu doresc să le vadă, pentru că implică prăbuşirea efectivă a idealului socialist de planificare şi control a economiilor către cele mai înalte culmi de civilizaţie şi progres.

Prin toate acţiunile lor de până acum, marile bănci centrale par că doresc să demonstreze că sunt ultimele instituţii unde nu a ajuns vestea că socialismul nu funcţionează.

Oare îşi mai justifică existenţa aceste instituţii, al căror singur rol pare să mai fie doar pervertirea naturii banilor, fără a ţine seama de consecinţele sociale catastrofale?