Băncile centrale nu reuşesc nici măcar aparenţa stabilităţii financiare

Ridicarea în slăvi a băncilor centrale şi a "puterii" lor de a curma recesiunea, prin simpla reducere a dobânzilor şi prin relaxarea cantitativă, s-a dovedit, în cele din urmă, la fel de lipsită de acoperire precum "banii" pe care îi tipăresc şi "administrează".

Avertismentele din anii anteriori, mai ales cele venite de la BIS (Bank for International Settlements), considerată "banca băncilor centrale", nu au fost luate în seamă.

Acum "goliciunea împăratului" a devenit aşa de evidentă, încât nimeni nu o mai poate trece cu vederea, nici măcar cele mai importante publicaţii financiare internaţionale sau agenţii de ştiri.

Cel mai strident caz de "goliciune" se manifestă la nivelul Federal Reserve, banca centrală americană fiind incapabilă să treacă la normalizarea politicii monetare, cu toate că aparenţele indicau ieşirea celei mai mari economii din lume de sub spectrul recesiunii.

Ei bine, spectrul a revenit, iar mijloacele de stimulare monetară nu mai există, cu excepţia unor eventuale noi programe de relaxarea cantitativă.

Din păcate, o nouă iteraţie a renumitei QE nu mai este însoţită de aşteptări optimiste, ci de o mare teamă, după cum se arată într-o analiză recentă a Grupului celor Treizeci (G30), despre importanţa lecţiilor crizei pentru băncile centrale ("Fundamentals of Central Banking: Lessons from the Crisis", http://group30.org/rpt_68.shtml).

Grupul celor Treizeci, înfiinţat în 1978, este o organizaţie privată nonprofit formată din reprezentanţi de seamă ai sectorului public şi privat, precum şi din mediul academic, conform prezentării de pe site-ul instituţiei, iar misiunea sa este "elaborarea soluţiilor pentru îmbunătăţirea stabilităţii economice şi financiare". Preşedintele organizaţiei este Jean-Claude Trichet, fost preşedinte al Băncii Centrale Europene, iar preşedinte de onoare este Paul Volcker, fost preşedinte al Federal Reserve în anii "80.

În studiu se arată că "reacţiile extrem de viguroase ale marilor bănci centrale" au avut ca scop "restaurarea stabilităţii financiare", dar şi "stimularea cererii agregate". În ceea ce priveşte primul obiectiv, se apreciază că "a fost atins în mare măsură", însă "redresarea economică a fost împiedicată de nivelul ridicat al datoriilor şi dezechilibrele din perioada premergătoare crizei".

De ce nu au funcţionat programele de stimulare la parametrii promişi? Din cauza "incertitudinii neobişnuite cu privire la viitorul politicilor fiscale şi monetare", după cum se mai arată în studiul G30. Mai mult, incertitudinea poate fi "accentuată de politici fără precedent, care ar putea fi considerate drept acte disperate".

Da, stimaţi cititori, acesta este stadiul în care s-a ajuns după atâţia ani de dobânzi zero şi relaxare cantitativă: o lume căreia a ajuns să-i fie frică de ziua de mâine, din cauza unei poveri nesustenabile a datoriilor publice şi private. O lume în care apar, de nicăieri, noi taxe şi impozite nejustificate sau chiar "bani din elicopter", totul în numele salvării unui sistem economic profund instabil.

Analiza de la G30 mai arată că, deşi "lunga perioadă de condiţii monetare ultrarelaxate nu a generat presiunile inflaţioniste aşteptate de mulţi", ea "ar fi putut contribui la alocarea defectuoasă a resurselor reale din economie, reducînd astfel producţia potenţială şi determinând creşteri nesustenabile ale preţurilor activelor financiare".

Dacă nu s-ar fi ştiu numele celor din organizaţie, care include numeroşi bancheri centrali, foşti şi actuali, conducători ai unor mari bănci internaţionale şi nume cunoscute din mediul academic, am fi crezut că organizaţia a fost "infiltrată" şi "deturnată" de la scopurile ei nobile de "rebeli" ai Şcolii Austriece de Economie (n.a. lista membrilor este la pagina 75 a raportului).

Din nefericire, "aceleaşi forţe nedorite au fost importate şi de economiile emergente", după cum se mai arată în analiza G30, iar părăsirea acestui cadru monetar, generalizat la nivel global, pare acum imposibilă.

"Majoritatea opiniilor par să indice necesitatea abandonării politicilor monetare actuale", însă "evaluarea unor scenarii posibile de ieşire arată îngrijorări majore cu privire la stabilitatea economică ulterioară", se mai precizează în analiză. Una dintre problemele majore o reprezintă datoriile foarte mari, "care nu vor putea fi plătite în anumite cazuri". În aceste condiţii, "poziţia naturală implicită este menţinerea status-quo-ului".

Dar până când mai poate fi susţinută o structură aşa de fragilă, mai ales că au apărut primele semnale referitoare la creşterea instabilităţii financiare?

Acest fenomen sigur nu reprezintă o surpriză pentru membrii G30, al căror raport mai arată că "politicile urmate de băncile centrale de la începutul crizei au contribuit esenţial la restaurarea unei aparenţe a stabilităţii financiare".

Adică după trilioane tipărite, nici măcar aparenţele nu au fost salvate cu adevărat? Da, pentru că "transformarea aparenţelor în realitate presupune rezolvarea problemei fundamentale a datoriilor foarte mari".

Concluzia autorilor raportului este aceea că băncile centrale nu pot restabili singure sănătatea sistemului economic şi financiar, fiind nevoie de "acţiunea guvernelor pentru rezolvarea finală a crizelor".

Din păcate, acţiunile guvernelor şi ale băncilor centrale din perioada premergătoare crizei au fost factorii determinanţi ai problemelor actuale, iar recomandările din studiul Grupului celor Treizeci arată că, la nivelul autorităţilor, nimeni nu a învăţat lecţiile crizei.

Albert Einstein spunea odată că "nu putem rezolva problemele folosind acelaşi tip de gândire utilizat atunci când le-am creat". Se pare că autorităţile de astăzi doresc să-l contrazică şi să demonstreze că datoriile imposibil de rambursat nu sunt o piedică de netrecut.

Pentru un alt fel de gândire şi o altă paradigmă a dezvoltării nu există, deocamdată, nici curaj şi nici voinţă.