Banii europeni şi chestiunea macroeconomică

Rândurile ce urmează au fost scrise cu sentimentul apăsării din cauza mersului epidemiei. Ca să parafrazăm o vorbă populară, ţara arde şi unii fac analize macroeconomice. Dar viaţa nu merge fără economie şi guvernele iau decizii pornind de la evaluări cantitative şi alte premize. Cât de mult contează cifrele s-a văzut şi la ultimul Consiliu European dedicat bugetului UE şi Planului de redresare economică.

În lunile ce vin instituţiile europene trebuie să definitiveze Bugetul UE pentru exerciţiul 2021-2027 şi Planul de redresare; cele două vor cumula probabil 1850 miliarde euro, din care României i se vor aloca cca. 80 miliarde euro. Daca scădem contribuţia la bugetul UE ar fi vorba de cca. 60 miliarde euro, din care 16,7 miliarde ar fi împrumuturi ultraieftine -ce beneficiază de ratingul UE (al Germaniei ca factor principal). Cei care fac referire la împrumuturi trebuie să observe costul de finanţare cerut de pieţe României acum şi orizontul de timp pentru rambursări. Grant-uri nete vor fi 42-43 miliarde euro, din care 16,8 miliarde din Planul de redresare - 70% din banii din acest plan ar trebui să fie utilizaţi în intervalul 2021-2023, cu posibilitatea ca 10% să poată fi traşi în avans, în 2020 (conform unor afirmaţii ale comisarului Paolo Gentiloni).

Cât se putea obţine şi în ce condiţii este tema în dezbaterea internă, cum se întamplă peste tot în UE. Ce contează este să vedem cum putem fructifica mai bine resursele europene, care excluzând contribuţia la bugetul comun, înseamna cumulate peste 30% din PIB-ul actual al României. De-a lungul exerciţiului 2021-2027 şi raportat la acest PIB ar fi mai bine de 4% anual ca medie; dacă am avea, ipotetic, o creştere anuală medie a PIB-ului să zicem de 3,6%, banii europeni ar fi ca medie 3,2% anual din PIB. Daca absorbţia de bani ar fi 80% din nivelul maxim, am avea un plus de resurse la buget de cca. 2,6% din PIB anual în medie. Pentru a vedea forţa investiţională în sectorul public (formarea brută a capitalului) ar trebui să adăugăm şi investiţiile din resurse proprii, care în ultimii ani au fost de 2,5-3% din PIB, dar care pot creşte în anii următori într-un scenariu bun. La investiţiile publice s-ar adăuga investiţii private pentru economie în ansamblu. Ar trebui să ţinem însa cont de faptul că unii bani europeni sunt subvenţii agricole, ce nu se transformă automat în investiţii. Aceste cifre sunt orientative, mai ales că operăm cu medii şi absorbţia nu este uniformă în timp.

Există un beneficiu al resurselor europene puţin evocat în discuţia publică şi care merită atenţie -- mă refer la chestiunea macroeconomică.

România a început lupta contra Covid-19 cu un handicap macroeconomic major: deficit bugetar (pe standard european, ESA) de 4,3% din PIB în 2019, în timp ce deficitul structural (peste 4% din PIB în 2019) şi cel primar (peste 3% din PIB în 2019) sunt intre cele mai adânci din UE. În aprilie 2020, în pofida izbucnirii pandemiei şi suspendării (temporare) a regulilor fiscale în UE, Comisia Europeana a început procedura de deficit excesiv (EDP). În 2009, în criza financiară, aproape toate statele din UE erau în procedura EDP, acum numai România. În timp ce creşterile mari de deficit bugetar ale altor state din UE sunt cauzate de efecte ale pandemiei, cca jumătate din deficitul probabil din acest an la noi este legat de deficitul bugetar structural. Creşteri de cheltuieli permanente ar mări această pondere. Este de notat că deficitul de cont curent arată o deteriorare a finanţării, cu pondere a fluxurilor pe datorie în creştere, în bună parte denominate în valută, cu riscurile ce decurg. Şi la deficitul de cont curent (4,6% din PIB în 2019) avem starea cea mai nefavorabilă din regiune în ultimii ani.

Marea provocare macroeconomică în anii ce vin este corecţia deficitului bugetar, a dezechilibrului macroeconomic.

Cu o creştere a punctului de pensie de 10%, cum se sugerează ca varianta din partea MFP, deficitul bugetar ar fi probabil în jur de 8% în 2020 şi nu ar scădea în mod semnificativ în 2021 chiar asumând o creştere a PIB-ului de peste 4%.

O intrebare cheie este dacă pieţele vor accepta deficite bugetare de peste 7%, chiar 6% câţiva ani în şir având în vedere mărimea deficitului structural. Din acest punct de vedere, trebuie făcută distincţie între cheltuieli permanente şi cheltuieli one-off (cauzate de nevoia de a atenua efectele epidemiei). Dacă revenirea economică va fi mai anevoioasă ân 2021 decât se anticipează şi ar fi nevoie de susţinere a activităţii economice, este probabil ca, într-un context judecat la scară europeană, să se disocieze o corecţie pe componenta structurală a deficitului total de partea de cheltuieli nepermanente.

Această corecţie presupune un program pe câţiva ani, care să ducă deficitul aproape de 3% din PIB. Se poate gândi care ar fi combinaţia între ajustări de cheltuieli şi creştere de venituri fiscale/bugetare. Oricum, impactul va fi semnificativ, concomitent pe cerere şi pe ofertă. Şi vedem de ce fondurile europene au un rol cheie pentru a uşura corecţia. Nu numai că pot susţine cererea agregata prin cheltuieli guvernamentale suplimentare de, să presupunem, 2-2,5% din PIB anual (net de contribuţia la bugetul UE), dar şi producţia internă. Banii europeni ar ajuta şi finanţarea balanţei de plăţi.

Raţionamentul trebuie să fie nuanţat totuşi dat fiind cp absorbţie de bani europeni a existat şi în anii trecuţi. Este necesară şi co-finanaţare bugetară de 15%, chiar daca reguli de accesare au fost relaxate în acest an şi este posibil să opereze la fel şi în anul ce vine.

Este vital deci ca absorbţia de fonduri europene să fie cât mai mare în anii cînd ar trebui să facem corecţie macroeconomică. De subliniat că resursele din Planul de redresare ar trebui folosite cu precădere în intervalul 2021-2023. Experienţa din anii trecuţi reclamă circumspecţie, dar trebuie să reuşim cât mai bine în noul exerciţiu financiar.

Chestiunea macroeconomica este tare complicată, deşi datoria publică este înca rezonabilă --cca 35% din PIB în 2019 şi probabil 43-44% în 2020. Polonia, de pilda, are anunţat un deficit de 7-8% din PIB în acest an, dar care este generat în principal de susţinerea economiei (era anunţat echilibru bugetar înainte de pandemie). Ungaria are prognozat un deficit bugetar sub cel al Poloniei în 2020, sub influenţa principală a pandemiei. Ambele ţări, ca şi Cehia, au balanţe externe mult mai echilibrate şi economii mai robuste.

Eforturi de a reveni la deficite mai mici în UE nu vor întârzia, chiar daca ţări cu rating-uri bune pot valorifica un timp mai îndelungat condiţiile monetare induse de politici neconvenţionale, de scăderea ratei naturale a dobânzii în ultimele decenii. România nici nu poate utiliza programe QE cum fac state cu economii puternice, sau unde se emite moneda de rezervă.

La cum să se faca corecţia macroeconomică în România trebuie să răspundem nu peste mult timp. De aceea, banii europeni contează în ecuaţia macro.

Cei care consideră că deprecierea cursului este soluţia pentru corecţia macroeconomică se cuvine să introducă în judecată câteva considerente. Astfel, o depreciere controlată poate ajuta, în timp ce una brutală poate destabiliza economia -inclusiv printr-o fugă de leu. Aici sunt de avut în vedere anticipări inflaţioniste, efecte de bilanţ pentru gospodării şi firme, grad de euroizare, etc. În Polonia şi Ungaria, în Cehia, problema cursului (deprecierii) nu este obsesivă. Ideea este că, în România, corecţia cererii agregate, a dezechilibrului extern, nu se poate face numai prin depreciere; este necesară o ajustare a deficitului bugetar, chiar dacă în mod gradual. De notat că ajustarea prin curs depinde de ponderea bunurilor şi serviciilor exportabile şi care pot substitui importul (tradables) în PIB, de elasticităţile exportului şi importului la mişcarea cursului (în logica condiţiei Marshall-Lerner) --cumulate trebuie să fie sensibil peste 1. Inserţia în lanţurile de producţie europene şi valoarea adăugată produsă acasă sunt de asemenea de avut în vedere.

Problematica structurală a utilizării banilor europeni nu este tema acestui text. Dar merită să fie menţionate aspecte ce ajută echilibrul şi dezvoltarea durabilă. Banii europeni, dacă susţin reforme structurale şi guvernanţă mai bună a sectorului public, dezvoltarea de avantaje competitive, măresc PIB-ul potenţial. Acesta este augmentat şi de dezvoltarea infrastructurii de bază, a agriculturii (industriei agroalimentare), amenajarea teritoriului şi protecţia mediului. Sănătate publică şi educaţie publică mult mai bine finanţate, cu infrastructură mai buna, ajută robustetea economiei, a societăţii.

Episoade epidemice ne mai pot vizita, schimbarea de climă poate fi devastatoare dacă nu luăm măsuri din timp, daca nu avem un buget public robust, cu spaţiu fiscal adecvat, care să ajute la amortizarea şocurilor. De aceea, problema creşterii veniturilor bugetare nu este o marotă, ci are origine în starea precară a bugetului public (în care cheltuieli cu salarii şi asistenţa socială deţin parte covârşitoare din veniturile fiscale) şi provocări imense la orizont. Oricât am încerca să raţionalizăm (reduce) cheltuieli bugetare şi creşte eficienţa utilizării, este necesară mărirea veniturilor bugetare. Sunt ţări în vecinătatea noastră (Bulgaria, Polonia, Georgia) unde s-a reuşit creşterea veniturilor fiscale prin programe serioase şi voinţa politică; teza că un nivel jos al acestor venituri este un dat structural este incorectă.

Este de menţionat că în numeroase ţări (în Europa) se discută despre sistemele de impozitare pentru a conferi politicilor fiscale un rol mai mare în stabilizarea macroeconomica; este vorba de stabilizatori automaţi, reguli fiscale (care să fie mai puţin prociclice), combaterea evaziunii fiscale şi a arbitrajului de jurisdicţie fiscală. Analize în acest sens fac instituţii internaţionale (FMI, OCDE, etc) şi Comisia Europeană. În UE este ţintită creşterea veniturilor proprii ale bugetului UE prin taxe comune. Este timpul să deschidem ochii şi să vedem realitatea aşa cum este.

Sistemele economice reale, fie şi cele mai avansate tehnologic, au devenit mai fragile din varii motive în anii din urmă -îndatorare publică şi privată mai mare, distribuire mai asimetrică a veniturilor, înclinaţie crescută spre investiţii pe termen scurt (speculative), riscuri sanitare şi legate de schimbarea de clima, alte pericole neconvenţionale (informatice), etc. Sistemele financiare sunt mai fragile în pofida unei capitalizări mai bune a băncilor deoarece riscuri sistemice au crescut (din cauza interconectării şi expunerii pe entităţi supraîndatorate), au proliferat şi în entităţi nebancare.

Fragilitatea economiilor/societăţilor, într-un fel un paradox al vremurilor noastre (deoarece ai presupune că progresul tehnologic conduce la mai multă rezilienţă), obligă să regândim aspecte privind guvernanţa publică şi privată, conduită individuală şi de grup, relaţia cu natura, starea bugetelor publice şi private. Cu atât mai mult este de făcut în România unde avem de realizat o corecţie macroeconomică de amploare şi de rezolvat probleme structurale fundamentale.

În loc să ne lamentăm că nu avem expertiza, că instituţiile sunt slabe, să încercăm să facem mai bine şi mai responsabil în utilizarea de bani europeni şi politicile publice, conduita fiecăruia (apropos de modul în care se respectă reguli de protecţie individuală şi socială în lupta contra epidemiei).

PS. Afirmaţia recentă în ZF (27 iulie) şi atribuită unei analize a CFA, că banii europeni ar putea mări creşterea potenţială cu 5% din PIB este inexplicabilă, fiindcă ar însemna o creştere potenţială de 8-9% anual (de la creşterea de acum, de 3-4%). Poate s-a avut în vedere o mărire a creşterii potenţiale de la 3-4% la 5%.

Acest text nu angajeaza în mod necesar instituţiile cu care autorul este afiliat

Preluat de pe opinii bnr