BCE ESTE DESCALIFICATĂ DE APELUL PENTRU UN NOU AJUTOR DE STAT Sprint final în cursa falimentelor bancare din Europa?

Actualizare

David Folkerts-Landau, economistul şef al Deutsche Bank, consideră că este necesar un bail-out de 150 de miliarde de euro al băncilor europene într-un interviu acordat publicaţiei Welt am Sonntag. "Un program de 150 de miliarde ar fi suficient pentru a permite recapitalizarea băncilor europene", a declarat Folkerts-Landau, în condiţiile în care "declinul acţiunilor din ultima perioadă este doar un simptom al unei probleme mult mai mari, respectiv combinaţia dintre creşterea economică redusă, gradul ridicat de îndatorare şi o deflaţie periculoasă".

Iminenţa unei crize bancare în Europa este reflectată şi concluzia economistului şef al celei mai mari bănci germane: "Respectarea strictă a regulilor va crea probleme mai mari decât suspendarea acestora".

.....

Într-un sistem bancar construit pe baza creării banilor de către bănci prin acordarea creditelor şi a rezervelor fracţionare, insolvenţa este starea naturală a lucrurilor.

În aceste condiţii, încrederea deponenţilor şi garanţiile acordate de stat, alături de sprijinul permanent al băncilor centrale, reprezintă condiţii esenţiale pentru funcţionarea instituţiilor financiare.

"Adevărul despre bănci" este titlul unui articol din revista Finance & Development de la FMI (n.a. vol. 53, nr. 1, martie 2016), unde autorii, Michael Kumhof şi Zoltan Jakab, scriu că "băncile creează bani noi atunci când acordă credite, fenomen care poate declanşa şi amplifica crizele financiare".

Crearea banilor din nimic reprezintă o "vulnerabilitate critică a sistemelor financiare" din două motive cunoscute cel puţin din perioada Marii Depresiuni din prima jumătate a secolului trecut. În primul rând, "dacă băncile sunt libere să creeze bani când acordă credite, atunci se amplifică potenţialul de creare a boom-urilor şi prăbuşirilor ciclice, mai ales când băncile evaluează greşit capacitatea de rambursare", după cum scriu economiştii de la FMI.

Volumul masiv al creditelor neperformante încă existente în Europa, de circa 900 de miliarde de euro, arată că "evaluarea" greşită a capacităţii de rambursare a fost endemică, iar modelele de risc inutile.

În al doilea rând, "crearea banilor prin creditare creează o legătură permanentă între bani şi credit, care devine problematică atunci când nivelul ridicat al datoriilor poate declanşa o criză financiară".

O astfel de criză financiară reprezintă realitatea ultimilor ani din Europa, iar autorităţile fiscale şi monetare se tem să atace adevăratele cauze, preferând să se concentreze asupra mitigării efectelor.

În aceste condiţii, o nouă fază acută a crizei bancare a început nu doar la periferia zonei euro, ci şi în cea mai puternică economie a continentului, Germania.

Băncile din Italia au înregistrat scăderi masive ale acţiunilor în ultimele săptămâni, pe fondul subcapitalizării cronice şi a portofoliului masiv de credite neperformante.

Când BCE a cerut băncii Monte dei Paschi, a treia din Italia după active şi cea mai veche bancă din lume, să-şi reducă volumul creditelor neperformante cu 40%, în următorii trei ani, spirala descedentă a acţiunilor sale s-a accentuat şi a determinat autorităţile să suspende vânzarea short până la începutul lunii octombrie 2016.

Zerohedge a comentat ironic decizia autorităţilor italiene, în condiţiile în care acestea au "uitat" să interzică şi cumpărarea contractelor CDS (n.a. Credit Default Swap) pentru protecţia împotriva falimentului. Ultimele cotaţii CDS pentru Monte dei Paschi (n.a. simbol bursier BMPS) indică o probabilitate de default de 63%, conform datelor de la Bloomberg.

În a doua jumătate a deceniului trecut, până la declanşarea crizei financiare globale, valoarea ajustată a acţiunilor BMPS s-a dublat, depăşind 100 de euro, iar apoi a scăzut de peste 5 ori (vezi graficul). De la începutul anului curent, "monitorul" bursier al celei mai vechi bănci din lume indică moartea clinică.

"Criza bancară din Italia se poate extinde în restul Europei, iar reglementările care limitează susţinerea de către stat a creditorilor trebuie reconsiderate", a declarat Lorenzo Bini Smaghi, preşedintele Societe Generale şi fost oficial de rang înalt al BCE, într-un interviu acordat televiziunii Bloomberg.

Dar până unde să meargă această susţinere şi cine va plăti costurile? Din nefericire pentru bancherii comerciali şi cei centrali din Europa, sistemul bancar continental este profund instabil, unii ar spune chiar profund falimentar, şi fără "ajutorul" venit din partea sistemului bancar italian.

Bloomberg a scris recent că, pe lângă dobânzile scăzute, volumul masiv al creditelor neperformante sau competiţia firmelor din sectorul FinTech (n.a. companii care utilizează noile tehnologii pentru creşterea eficienţei serviciilor financiare), una dintre principalele probleme ale sectorului bancar european o reprezintă avalanşa noilor reglementări.

Aşa să fie oare? Acordul Basel II a fost publicat în 2004 şi s-a trecut la aplicarea lui încă înainte de 2008, dar aceasta nu a împiedicat apariţia crizei financiare globale. De fapt, cadrul de reglementare reprezintă mai mult o barieră de intrare pe piaţa bancară, din cauza costurilor masive de conformare, şi un mijloc de "protecţie" a jucătorilor deja existenţi.

Mai mult, cadrul de reglementare, în special cel dedicat adecvării capitalului, a creat un sentiment de falsă siguranţă în ceea ce priveşte siguranţa şi solvabilitatea băncilor europene, ca urmare a folosirii "discreţionare" a ponderilor de risc pentru determinarea activelor ponderate la risc, mai ales în cazul metodologiei de evaluare bazate pe modelele interne.

Cuprinse de panică, autorităţile italiene au lansat varianta recapitalizării băncilor cu 40 de miliarde de euro, însă opoziţia autorităţilor europene, în special a celor germane, a fost imediată. Ulterior a apărut şi varianta susţinerii indirecte, prin acordarea unor garanţii guvernamentale de 150 de miliarde de euro.

Toate aceste propuneri nu respectă, însă, reglementările europene privind ajutorul de stat, în condiţiile în care oficiali ai cabinetului Renzi au semnalat intenţia Italiei de a nu respecta noul cadru european de rezoluţie bancară, unde un bail-out nu poate avea loc înainte de bail-in.

Opinii de la Bloomberg şi din Financial Times arată că reglementările bancare europene trebuie relaxate, în caz contrar existând un risc major de ieşire a Italiei din UE.

Articolul 32 din Directiva de Redresare şi Rezoluţie Bancară prevede, totuşi, "opţiunea susţinerii publice extraordinare pentru evita sau a remedia o perturbare gravă a economiei unui stat membru şi a menţine stabilitatea financiară", dar susţinerea trebuie acordată doar băncilor solvabile şi trebuie să respecte reglementările europene privind ajutorul de stat.

În faţa opoziţiei Germaniei, premierul Renzi a trecut la atac şi a declarat că "băncile din Italia reprezintă o problemă mai mică decât portofoliile de derivate ale altor bănci mari", conform unui articol din Financial Times.

Majoritatea opiniilor de pe piaţă consideră că ţinta atacului lui Renzi a fost grupul Deutsche Bank, al cărui portofoliu de derivate, de peste 50 de trilioane de euro, a determinat FMI să considere cea mai mare bancă din Germania drept "principala sursă a riscului sistemic global".

Cu un grad de leverage mult mai mare decât al băncii Lehman Brothers înainte de colaps şi implicată în circa 7.000 de procese, DB are o nevoie acută de capital suplimentar, însă investitorii nu sunt interesaţi.

Acesta este contextul în care Vítor Constancio, vicepreşedintele BCE, a precizat, în cadrul unui discurs la Madrid, că "situaţia prezentă îndeamnă la o reflecţie profundă cu privire la compensarea unor eşecuri ale pieţei prin intermediul unei susţineri publice reduse, astfel încât să se îmbunătăţească stabilitatea unor sisteme bancare". Constancio a mai arătat că, între 2008 şi 2014, asistenţa financiară acordată de guverne sectorului financiar s-a ridicat la 8% din PIB-ul zonei euro, din care a fost recuperat circa 3%.

Se pare că oficialul BCE consideră eşec al pieţei faptul că băncile nu pot să-şi reducă expunerile şi gradul de leverage prin vânzarea unor active din portofoliu. Justificarea utilizată în cazul întârzierii nepermise a procesului de curăţare a bilanţurilor bancare este aceea a preţurilor "incorecte". Dar cum s-a ajuns la aceste preţuri? Nu prin ignorarea de către băncile centrale a "inflaţiei" activelor financiare, stimulată de politicile monetare relaxate şi ultrarelaxate din ultimele decenii?

După nenumăratele instituţii şi comitete create la nivel european, dar şi la nivelul statelor membre ale UE, pentru asigurarea stabilităţii financiare, de ce readuce BCE în discuţie problema ajutorului de stat pentru bănci?

Oare nu este aceasta o descalificare implicită a băncii centrale din zona euro din calitatea de supraveghetor al băncilor de importanţă sistemică?

La o zi după declaraţiile oficialului BCE, a venit rândul guvernatorului Băncii Italiei, Ignazio Visco, să precizeze că "în perioade de incertitudine ridicată, intervenţia publică nu poate fi exclusă", deoarece există riscul scăderii încrederii în sistemul bancar, după cum scrie Financial Times.

Punerea sub semnul întrebării a aplicării cadrului european de rezoluţie bancară, la doar câteva luni de la intrarea sa în vigoare, arată că, într-adevăr, situaţia sistemului bancar din Europa este mult mai gravă decât lasă autorităţile să se vadă.

Cu toate acestea, este puţin probabil să asistăm la falimente, în sensul clasic al cuvântului, la nivelul băncilor de importanţă sistemică, dar este foarte probabilă accentuarea tensiunilor dintre guvernele zonei euro şi a tendinţelor "centrifuge".

Până când pieţei nu i se va permite să funcţioneze şi să "cureţe" bilanţurile bancare, criza europeană va continua, în ciuda intervenţiilor statelor, deoarece se vede tot mai bine că tiparniţa de la BCE nu ajută la stabilizarea financiară şi nu rezolvă problema solvabilităţii băncilor.

Orice altă "soluţie" nu face decât să impună costuri insuportabile asupra cetăţenilor europeni şi să transforme reluarea creşterii economice sustenabile într-un vis imposibil.