Bouillon de culture

O fiertură în care arunci generos de toate: legume, carne, mărar, pătrunjel, sare, piper... mă rog!, ce ai la îndemînă, ce îţi trece prin cap şi ce este necesar ca rezultatul să fie, cu adevărat, gustos. Ideea de a trata astfel cultura, ca o supă în care gustul ademenitor vine din calitatea ingredientelor, corespondenţele diversităţii şi arta de a le supune focului, îi aparţine lui Bernard Pivot. A fost pusă în aplicare la televiziunea franceză, din anul 1991, pînă în 2001. Emisiunea a făcut nu "rating", ci şcoală, atît pentru telespectatori, cît şi pentru realizatorii TV. Expansiunea termenului de cultură, pentru a cuprinde toate manifestările umane, singulare sau colective, care dau seamă, într-un mod reflexiv, despre viaţă (inclusiv cea interioară, virtuală, onirică, închipuită etc.), despre condiţiile, întîmplările şi consecinţele ei, a fost legitimată la cel mai înalt nivel conceptual de teoria lui Nicklas Luhmann asupra funcţiei şi mecanismelor sociale de auto-reflexie. ("Soziale Systeme"). Întîmplător sau nu, abordarea genialului om de televiziune şi cultură a anticipat cu mult definiţiile care-şi fac încă cu greu loc în studiile academice.

Alooooo! Stimabileeee! Trezireaaaaa!, parcă-l aud, dojenindu-mă, pe cititorul meu drag şi vigilent! Ţara arde şi mătăluţă apucaşi de coadă grebla, să te piepteni! Păi, nu vezi ce se întîmplă!? Las' că vine cutremurul... asta o ştie şi Ambasada Americană, care-i avertizează oficial pe yankeii ce s-ar putea aventura prin sălbăticia românească să aibă la îndemînă lămpaşul, radioul cu baterii şi bidonul cu 4 litri de apă! Da, pîn' la "Ăl Mare", mai sigur vine Potopul de impozite, Tzunami-ul de scumpiri, Haosul reformei administrative, Abisul incertitudinii fiscale, Marea Fugă a capitalurilor străine, Decesul "după o lungă şi grea suferinţă" al afacerilor interne, Sărăcirea săracilor noştri, care sclavagesc semi-clandestin în Europa, ca să aibă România cu ce să-şi echilibreze contul extern; Mitică de la LPF s-a prăbuşit, deja, şi, fie vorba între noi, nici alţi Stîlpi ai vieţii noastre publice nu se simt prea bine! Tocmai acuşi, te taie, pe mata, dorul de Cultură?!

Un bob zăbavă şi mă explic; nu mi-a luat încă Dumnezeu minţile! Sper!

Toată lumea vrea soluţii pentru bolile şi suferinţele societăţii româneşti, dar vezi, fatalitate!, cei care le caută nu se prea întîlnesc cu cei care mai ştiu cîte ceva despre unde şi cum să le găsească, după cum nici aceştia din urmă nu se întîlnesc, altă fatalitate!, cu funcţiile şi înaltele responsabilităţi ale guvernării! De unde să începi şi de unde să apuci acest laţ vicios care ne strînge de gît fără milă, pe toţi? Ies din tiparele convenţionale ale gîndirii ("out of the box thinking!") şi mă împiedic imediat de ideea că am putea începe de acolo de unde nimeni nu crede că ar putea fi început: Cultura. Prima condiţie este, însă, aceea de a părăsi definiţia absurdă a culturii în care suntem ţinuţi prizonieri, ca fiind activitatea (şi ceea ce rezultă din ea!) a celor cîtorva zeci de inşi care şi-au scris mare pe frunte, cu markerul fosforescent, "Intelectual", după care nu mai au altă grijă decît să răspundă binevoitor osanalelor şi temenelelor pe care şi le adresează reciproc, respectiv să dea peste mînă oricărui alt neavenit care ar încerca să pună mîna pe valorosul instrument de auto-caracterizare! Cîteva exemple, ca să fie mai clar!

Să zicem, comunicarea publică! Nevoile şi modalităţile de comunicare ale diferitelor "publicuri" sunt o realitate, după cum o realitate cît se poate de constrîngătoare este şi nevoia instituţiilor de mediere a comunicării (televiziuni, radiouri, medii clasice, website-uri, platforme virtuale etc.) de a face profit! Sunt de acord că şi a scuipa pe cineva este o formă de comunicare, iar ea, într-un anumit context, ar putea să atragă mai mulţi "spectatori" decît un discurs în Aula Academiei! Totuşi, comunicarea politică, spre exemplu, nu poate fi redusă la scuipatul reciproc în faţa camerelor de luat vederi! Există, trebuie să existe şi un etaj al culturii comunicării! Există şi trebuie să existe şi comunicare civilizată, nu neapărat plictisitoare! Există şi forme culte de comunicare, artistice, care nu se reduc la sitcom-uri tembele, în care nişte personaje reduse la starea de semi-cretinism vorbesc agramat, ţipă şi se strîmbă, neîncetat, unele la altele! Pe de altă parte, există instituţii publice, pentru care cultura comunicării nu ar trebui să fie opţională, ci însăşi raţiunea lor de a fi! Radiourile şi televiziunile publice intră negreşit în această categorie. Aici, cultura comunicării trebuie, prin lege, să fie la ea acasă! Mă încumet să cred că nici aula Parlamentului României nu ar mai trebui lăsată să îndure vorbirea agramată, injuria, imprecaţia, insulta! Ştiu replica: "Ce să-ţi fac eu neică, ăştia e aleşii poporului, cu ăştia defilăm"! Cunosc! Există o soluţie, simplă, care se bazează tot pe cultură! Pe cultura claselor primare, a şcolii şi a educaţiei, de data aceasta! Dacă comunităţile şcolare - profesori, elevi, părinţi, autorităţi şi alţi susţinători, respectiv beneficiari, direcţi şi indirecţi, ai pregătirii şcolare nu ar fi aruncat peste bord cultura domeniului şi a instituţiilor în care se formează, între altele, instrumentele comunicării, nu am fi avut astăzi parlamentari agramaţi, ori o generaţie întreagă de copii-tineri care mănîncă sistematic silabe şi litere în exprimarea orală şi nu înţeleg în ruptul capului de ce ţine să-i mai corecteze cîte-un dinozaur al meseriei de Profesor! Toate domeniile esenţiale ale vieţii noastre sunt văduvite în mod sistematic de cultura specifică: exprimarea comportamentală în Administraţia publică este, predominant, la nivelul rîtanilor; cultura urbană, luaţi-o doar pe cea vizual-auditivă, este sub nivelul peşterilor nepictate ale omului de Neanderthal; chiar şi cultura comercială, a relaţiilor economice, este în grea suferinţă. Poate că nu este chiar atît de absurd să credem că de aici trebuie început. De la reinventarea, reconstrucţia şi recunoaşterea socială a rolului esenţial al culturii în fiecare şi în toate spaţiile sociale în care existăm, muncim, ne distrăm etc. Dacă termenul nu ar fi fost atît de grav compromis de Mao, aş fi zis că este cazul să începem, de undeva, o revoluţie culturală! Îmi iau gîndul şi mă întorc la Bernard Pivot: ar fi mult mai nimerit un "bouillon de culture"!