Cacealmaua

În ziua în care se împlineau 15 ani de la "marea mineriadă", Miron Cozma a fost eliberat după ce Judecătoria din Craiova a admis contestaţia depusă de fostul lider al minerilor din Valea Jiului împotriva mandatului de reîncarcerare emis de Ion Iliescu. Coincidenţă? Sfidare? Prostie? Deşi a deliberat mai multe luni, independentă şi imparţială, justiţia şi-a dat verdictul tocmai atunci cînd se comemora nu doar unul din cele mai nefericite evenimente ale tranziţiei, ci chiar o acţiune ilegală în care eliberatul fusese un actor important. Nu eliberarea a surprins, ci momentul în care a fost luată decizia. Dar cum justiţia este oarbă, situaţia nu a fost comentată.

Dubla responsabilitate, atît a eliberării, cît şi a mineriadei, a fost rapid şi convenabil transferată doar pe seama lui Ion Iliescu. Aşa cum Ceauşescu fusese făcut responsabil pentru toate tarele şi crimele comunismului, iar executarea sa exonerase şi partidul şi Securitatea, tot astfel, succesorul său a devenit culpabil pentru toate mizeriile tranziţiei. Dar Ion Iliescu nu a fost singur. Responsabilitatea sa individuală nu îi poate scuti de răspundere pe ceilalţi, pe torţionarii care au maltratat studenţii în 14-15 iunie, pe procurorii care au dispus arestarea greviştilor foamei sau a manifestanţilor, pe consilierii care au pregătit "operativ" momentul, pe manipulatorii care au justificat acţiunea. După 15 ani de la lovitura de stat a fostei Securităţi, din 13-15 iunie, se încearcă aceeaşi tactică precum în decembrie 1989: plasarea resposabilităţii la o singură persoană. Cum Ion Iliescu este deja slăbit politic, afectat fizic, debusolat psihic, atacul împotriva lui pare permis tuturor. Dar a doua oară un astfel de joc nu mai poate fi acceptat.

Lovitura de stat din iunie 1990 a transformat guvernanţii aleşi pe 20 mai 1990 într-o anexă a fostei poliţii politice. După ce alegerile, chiar nelibere şi incorecte cum au fost, plebiscitaseră pe Ion Iliescu şi FSN, teama fostelor structuri cu care se încheiase doar un armistiţiu conjunctural în decembrie 1989 era că noua putere se va "elibera" şi le va marginaliza, poate chiar responsabiliza. Represiunea dură, iar apoi mineriada au dus la compromiterea definitivă a celor aleşi, care au devenit astfel prizonierii Securităţii. Astăzi, foştii securişti, nomenclaturişti sau simpli "clienţi" ai structurilor, deveniţi "capitalişti de cumetrie", se debarasează de aliatul lor de etapă, Ion Iliescu. Noi alianţe le sînt mult mai profitabile.

Jocul cu reforma al justiţiei se amplifică. Şi nu pare a fi un cîntec de lebădă înaintea trecerii "legilor reformei", prin asumarea răspunderii. Ultima redută a vechiului sistem, nicicînd afectată de "revoluţie", justiţia, voit sau inconştient, ameninţă - eliberînd sau arestînd fără nici o raţiune. "Vechea justiţie" îşi dezvăluie singura raţiune: complicitatea cu un trecut neonorabil. Noua generaţie de judecători nu se confruntă doar cu o altă generaţie, ci cu un alt sistem. Procurorii, rămaşi magistraţi prin vicierea logicii juridice, visează încă la marile momente ale comunismului, cînd "făceau legea", iar judecătorii "vîrstnici" mai cred că în comunism a existat o "legalitate socialistă" a cărei continuare firească este legalitatea de astăzi. Statul de drept rămîne doar o noţiune străină spiritului timpului. Căci dreptul este doar al celui puternic, iar puterea nu se traduce în voturi, ci în control.

Decizia, juridic-corectă (?) a judecătorilor de a-l elibera pe Cozma pare să sugereze că mineriada nu este istorie: ea poate oricînd să (re)devină prezent. Nu cine guvernează importă, ci cine "stăpîneşte" informaţiile, cine controlează pîrghiile politice şi economice. După 15 ani, securitatea nu a fost deconspirată, iar Pleşiţă pozează în patriot. Serviciile de informaţii par să fi depăşit stigmatul Securităţii, dar rolul politic şi ideologic al fostei poliţii politice nu poate fi ascuns. Securiştii nu puteau deveni democraţi, şi poate nimeni nu se aştepta la asta, dar ei nu au devenit nici loiali. Ion Iliescu este deja proba infidelităţii complexului comunisto-securist. Puterea este înşelătoare. Forţa ei autentică nu constă în funcţii, ci în virtuţi. Iar virtuţile nu fac casă bună cu politica, şi cu atît mai puţin cu poliţia (politică). Marea cacealma a acestei epoci nu este nici politică (revoluţia), nici economică (privatizarea), nici socială (clasa mijlocie); ea a fost reuşită de Securitate: transfigurarea.