Campania barbarilor

Campania pentru alegerile locale a fost, la Bucureşti sau aiurea, o mizanscenă fără ambiţii de originalitate, dar şi fără spectatori. Nimic, nici măcar ultimele dezbateri televizate, nu a tulburat platitudinea acestei campanii. Dacă cele mai importante eforturi de campanie au fost făcute la Bucureşti - iar costurile pentru publicitatea electorală o evidenţiază - atunci strategia consultanţilor PSD de a eluda dezbaterile şi întîlnirile directe cu concurenţii pentru a-şi proteja candidaţii şi a crea (modela) o stare de aşteptare a avut un efect pervers. Încă o dată marketingul politic inspirat din cel comercial a eşuat, confundînd politicienii cu produsele de larg consum. Zîmbetul de reclamă pentru produse dentare al lui Geoană nu a putut compensa absenţa de la dezbateri, emisiunile electorale radio sau tv monologate nu au putut convinge un electorat dornic de spectacol. Simpla transformare a sloganului "cîştigi cu ...X!" în "Bucureşti cîştigi cu Geoană" nu presupune acelaşi succes. Prezenţa lui Mircea Geoană în competiţie a reprezentat însă un balon de oxigen pentru primarii de sector şi consilierii PSD a căror notorietate a fost ridicată şi prin enorma publicitate stradală.

Privite retrospectiv, cele 22 de zile efective de campanie s-au dovedit insuficiente pentru a atrage atenţia electoratului. Agasat de politică şi de politicieni, obişnuit cu manipulările, neîncrezător în statul de drept, dezabuzat sau covîrşit de sărăcie, acesta s-a refugiat, ca în faţa năvălirilor barbare, în lumea sa. Doar atunci cînd campania a luat forma divertismentului atenţia a fost orientată asupra scandalului, iar nu asupra politicii. Noii barbari, politicienii, clanuri războinice ce îşi dispută cu disperare dominaţia, se confruntă în dueluri trucate la care puţinii spectatori sunt doar membrii suitei.

Plictisiţi, fără interes şi fără informaţii structurate, alegătorii îşi caută alte debuşee. Electorul raţional este doar o prezumţie inspirată din teoria economică liberală, dar comportamentul electoral se dezvăluie pe mai multe paliere influenţat nu doar de nivelul de trai şi standardul economic, ci şi de rezidenţă, educaţie şi vîrstă. Cunoscîndu-l, noii barbari şi-au construit strategia de cucerire pe lipsa apărării. Căci, precum în turnirurile medievale, victimele nu por fi decît prin accident cei ce mimează lupta. Odată confruntarea încheiată vor începe tranzacţiile privind distribuţia rolurilor şi poziţiilor. Iar cei ce au lipsit sau au părăsit scena vor fi singurii care vor plăti. Oligarhizarea vieţii politice locale este preludiul capturării pe termen lung a României. Încet, în 14 ani, ţara a devenit datorită lipsei reacţiei de contestare, un teritoriu necunoscut publicului.

Tactica politică de uzură a adversarului-cetăţean ce presupune mimarea consultării şi a transparenţei, a inspirat şi campania pentru locale. Nu trebuia inovat pentru că altfel, din nebăgare de seamă, eternul cetăţean turmentat s-ar fi trezit. Dominînd prin regula vasalităţii clanurile, noii barbari simţind izul medieval al vremurilor se visează însă urmaşii lui Ştefan cel Mare, nu ai lui Gingis han. Mimarea democraţiei electorale se constituie într-un ritual obligatoriu. Dar ca orice ritual el trebuie să consacre stabilitatea şi ordinea lor.

Dacă vechii barbari sunt istorie de un mileniu, noii barbari - politicienii veniţi din stepele necunoscute ale corupţiei şi infracţionalităţii - sunt mai prezenţi ca niciodată. Ca şi cei vechi, ei vor puterea absolută, dar nu vor să accepte, nici măcar formal, precum strămoşii lor, regulile unei civilizaţii europene statornicite. Cînd, în timpul scandalului privind Tribunalul Penal Internaţional din 2002, Mircea Geoană, ca ministru de externe, califica drepturile omului drept filosofie (speculaţie?, abstracţie?) în raport cu realismul politic ce trebuie să fie fundamentul relaţiilor externe, tehnocratul se găsea deja pe aceeaşi lungime de undă cu politicienii. Dreptul, intern sau internaţional, nu este decît o simplă convenţie, o formalitate inutilă. Puterea nu poate fi limitată de un drept iluzoriu.

Împărţiţi în grupuri inegale, luptînd doar pentru a conduce, iar nu pentru a guverna, "noii politicieni" ai permanentei tranziţii iliesciene par eterni. Controlul lor reciproc ar putea fi începutul limitării puterii, dar (re)venirea cetăţeanului în centrul vieţii politice este cheia oricărei democraţii. Fără aceasta, campaniile şi alegerile nu vor fi decît jocuri rezervate celor ce prin forţă, dispreţ sau corupţie, au ocupat spaţiul public şi l-au transformat în spaţiul lor privat.