Capcanele improvizaţiei

Improvizaţia la români a fost ridicată la rang de calitate specială a "poporului", nu de mult, ci în vremurile de "maturitate" ale suspect de repede uitatei "societăţi socialiste". Nu şti să faci ceva cu cap şi coadă?, doar n-o să stai să te uiţi la altul cum ia crema de pe tort, improvizezi ceva! Nu ai uneltele şi nici piesa potrivită pentru a repara ceva la maşină, la casă, la instalaţia de apă, de gaze, de încălzire de.... orice?, doar n-o să stai cu ea stricată pînă-ţi pică din cer tot ce-ţi trebuie: improvizezi ceva! Aşa am ajuns să avem oraşe dezvoltate în secolul XX fără canalizare stradală, cvartale de locuinţe care nu mai res-pectă nici un principiu de estetică, igienă sau funcţionalitate urbanistică, zeci de mii de apartamente cu giurgiuvele şi rame de fier-cornier, blocuri de şapte-opt etaje cu sobe de lemne şi garsoniere proiectate cu accesul unic la WC, din bucătărie, ori să nu avem drumuri, şosele, autostrăzi şi căi ferate moderne. Lista improvizaţiilor folosite în "construirea socialis-mului" ar putea face obiectul unei cărţi plină de învăţăminte pentru generaţiile viitorimii care ar trebui să înţeleagă nu doar cum au funcţionat mecanismele politice şi de represiune ale acelui regim, ci şi cum au fost irosite resursele uriaşe ale unui popor, altfel dotat nu doar cu defectele pe care ni le atribuie cu insistenţă alţii, cum ar fi corupţia, ci şi cu calităţi, dintre care n-au lipsit niciodată dorinţa de a învăţa, de a face lucrul bine, temeinic, cu cap. Dintre toate domeniile şi îndeletnicirile sociale, politica este cea care, după 1990, a preluat, a continuat să cultive şi să valorizeze cu asiduitate mitul improvizaţiei. Politicianul român poate să fie orice: inginer, doctor, "zugrav român de case" (asta am luat-o de la Caragiale!), spoitor...nu contează meseria, ori calificarea. La limită, poate să nu aibă niciuna...mîine, dacă partidul lui are mai multe voturi, el poate fi (şi au fost Slavă Domnului) ministru la interne, la externe, la justiţie, la economie, la administraţie, la dezvoltare, la turism, la agricultură, la cultură, la... orice vreţi dumneavoastră. Funcţia care, în România post-decembristă nu cere nicio calificare, prin definiţie, pentru că le acceptă pe toate, fără nicio dis-criminare, este la noi cea de ministru. Odată ce te-a numit partidul şi ţi s-a semnat "Decretul", tot ceea ce spui se transformă, ca prin miracol, în Adevăr Absolut, care nu poate fi contrazis, ori măcar disputat de nimeni, niciodată. Observaţi cum miniştrii noştri, indiferent de culoare politică, de vîrstă sau de pregătire, vorbesc în sentinţe. Ei nu discută, nu argumentează; cînd nu debitează propoziţii cu caracter unic de axiome, ei ţipă la oponenţi şi-i împroşcă cu dispreţul lor total. Pe bună dreptate: numai un nebun, ori un răuvoitor ar putea să conteste zisele unui ministru! Din păcate, actuala generaţie care urcă cu grabă treptele politicii şi se aburcă în funcţiile ministeriale a preluat tarele improvizaţiei şi nu dă niciun semn consistent că ar fi interesată de "profesionalizarea" domeniului.

Versat în "arta improvizaţiei politice", (probabil că se simte flatat cînd i se atribuie această calitate!), domnul Antonescu, ditai liderul de partid istoric şi liberal, s-a simţit obligat, ca lider de opoziţie ce este, să zică ceva împotriva desemnării candidatului de prim ministru în persoana lui Mihai Răzvan Ungureanu. Şi, pentru că gîndirea costă timp şi energie, s-a proptit în prima improvizaţie care i-a venit în minte: "am ajuns să guvernăm cu serviciile la vedere". În mintea domniei sale, propoziţia aceasta ar fi fost numai bună să-l "îngroape" pe oponentul său, Traian Băsescu, acuzat tot mai insistent de autoritarism şi tendinţe dictatoriale în gestiunea guvernării. Doar că improvizaţia aceasta îi joacă o festă urîtă "tînărului om politic". Ea dovedeşte că încă n-a avut timp să citească abecedarul teoriei şi practicii guvernării pentru care, altfel, se pregăteşte atît de intens! Dacă ar fi făcut-o, ar fi aflat că serviciile de informaţii, de intelligence, ori secrete, cum doriţi să le numiţi, sunt de multă vreme consacrate ca unelte indispensabile ale guvernării (de vreo patru mii de ani, cel puţin!). Nicio autoritate din lumea aceasta nu-şi permite luxul de a-şi imagina măcar cum ar putea să rezolve, cît de cît eficient, problemele guvernării fără sprijinul, pe faţă!!!, adică legal şi consacrat, al serviciilor de informaţii. Nu doar guvernarea, mai nou, nici chiar marile platforme de afaceri nu mai sunt posibile fără integrarea unor componente ale serviciilor de informaţii, proprii, ori furnizate prin "colaborare". A guverna cu serviciile la vedere este formula fericită, de dorit, într-o societate democratică! La vedere fiind, acolo unde instituţiile politice sunt echilibrate cu pîrghii şi mecanisme de control eficiente, serviciile de informaţii derapează rar şi nu ies din rolul care le-a fost atribuit prin Constituţie şi legi speciale. Adevăratele probleme apar tocmai cînd activităţile şi aportul serviciilor de informaţii la guvernare este ocultat şi ţinut prea sever sub obrocul "secretului profesional". Cît despre circulaţia elitelor puterii prin serviciile de informaţii, acest lucru este de multă vreme o realitate în cele mai democratice state din lume, începînd cu Statele Unite ale Americii. Nu doar Putin a fost mai întîi şef al unui serviciu de informaţii şi apoi preşedinte/premier, există şi un G. Bush, senior! Ori, un vice-cancelar şi ministru de externe al Germaniei, Klaus Kinkel, ca să nu pomenim de Israel sau alte state unde această circulaţie este aproape regula. Alternativa care trebuie cercetată, scrutată public şi interogată politic nu este, aşadar, dacă guvernăm cu serviciile de informaţii la vedere sau nu, ci dacă serviciile de informaţii fac ceea ce legea le-a prescris să facă în sprijinul guvernării, respectiv cu ce cos-turi/eficienţă reuşesc ele acest lucru!