Cât de mare va fi sacrificiul europenilor pentru salvarea sistemului bancar?

Autorităţile europene au negat, iniţial, criza financiară globală, considerând că expunerile subprime ale băncilor americane vor rămâne peste Ocean. Apoi au fost nevoite să recunoască, treptat, dimensiunea problemelor, nu doar a celor subprime, sub asaltul feroce al realităţii.

A fost, oare, incompetenţă sau minciună? Indiferent de răspuns, rezultatul ar fi trebuit să fie o avalanşă de demisii. În schimb, nu a fost decât o avalanşă a datoriilor suverane, directe, dar şi nerecunoscute şi necontabilizate, ca urmare a garanţiilor explicite acordate pentru datoriile băncilor.

Acum, autorităţile europene încearcă să ne convingă că au ajuns la o soluţie pentru stabilizarea sistemului bancar. Presa internă şi internaţională a acoperit pe larg condiţiile noului cadru instituţional al salvării băncilor, în care bail-in-ul joacă rolul principal.

Gunnar Hokmark, europarlamentarul suedez care a supervizat trecerea iniţiativei legislative prin Parlamentul European, a declarat că "avem acum un sistem puternic de bail-in, care transmite un mesaj clar: acţionarii şi creditorii băncilor vor suporta pierderile în caz de necesitate, nu contribuabilii".

Ce a uitat, în mod convenabil, să precizeze Hokmark este că deponenţii au fost incluşi în categoria creditorilor, iar aceştia sunt, bineînţeles, şi contribuabili.

Astfel, cetăţenii Europei au acum "ocazia" să plătească de două ori pentru salvarea băncilor cu probleme.

Cât de probabilă este aplicarea bail-in-ului în Europa? Foarte, existând chiar şi o probabilitate semnificativă ca limitele stabilite în prezent, adică până la nivelul depozitelor garantate, să fie depăşite.

De ce? Pentru că "stagnarea economică se poate dovedi a fi noua normalitate", după cum a scris recent Larry Summers, profesor la Harvard şi fost Secretar al Trezoreriei SUA, într-un editorial recent din Financial Times. În opinia sa, "în cei zece ani premergători crizei, bulele speculative şi creditul ieftin au determinat doar o creştere moderată". Creditul a crescut, însă, exponenţial, iar dobânda şi principalul nu mai pot fi plătite de o economie care stagnează.

Cum a fost posibilă creşterea accelerată a creditului şi lăsarea în urmă a economiei reale? Nu este economisirea sursa depozitelor bancare, utilizate apoi pentru creditare?

În manuale şi propaganda oficială, instituţiile de credit sunt prezentate ca intermediari ai fluxurilor financiare din economie. Dar este chiar aşa?

Nici pe departe. Într-un studiu publicat pe site-ul FMI în august 2012 (n.a. "The Chicago Plan Revisited", autori Jaromir Benes şi Michael Kumhof) se arată că rolul principal al băncilor este acela de "creatori şi distrugători ai banilor", deoarece, "în actualul sistem, băncile nu trebuie să aştepte banii deponenţilor înainte să crediteze, ci creează propriile fonduri, depozitele, prin actul creditării".

Oricât de neverosimilă pare această afirmaţie, autorii o susţin prin citate din documente publicate pe site-urile Federal Reserve şi Băncii Angliei.

"Cu alte cuvinte, pasivele băncilor nu sunt rezultatul agregării la nivel macroeconomic a economiilor agenţilor economici", deoarece "economiile se acumulează prea încet pentru a permite boom-uri ale creditării", mai scriu cei doi autori. Acesta este motivul pentru care aşa-numitul bail-in este inevitabil.

Spre deosebire de Europa, autorităţile din Statele Unite sunt mult mai avansate în ceea ce priveşte cadrul de acţiune pentru un bail-in bancar. Încă din octombrie 2013, viceguvernatorul Băncii Angliei, Paul Tucker, a declarat că "autorităţile din SUA ar putea să facă acest lucru chiar şi astăzi". Tucker a colaborat cu oficialii FDIC (n.a. Federal Deposit Insurance Corporation) pentru a stabili planul de intervenţie în cazul căderii unei mari instituţii financiare, cu operaţiuni internaţionale extinse.

O declaraţie a preşedintelui FDIC, Martin Gruenberg, sună ca un avertisment lansat pentru partenerii de peste Atlantic: "Aproape 70% din activele bilanţiere şi extrabilanţiere ale instituţiilor noastre financiare majore sunt deţinute în Marea Britanie".

În aceste condiţii, este clar că autorităţile nu pot să evalueze, nici pe departe, efectele în lanţ ale "salvării" unei mari bănci internaţionale, mai ales că nu există proceduri pentru aplicarea bail-in-ului la nivelul întregului sistem financiar global.

Nu este de aşteptat ca fondurile din băncile vestice să migreze către ţările unde nu există un astfel de cadru? Dacă da, atunci care ar trebui să fie natura barierelor ridicate pentru a stăvili fluxurile monetare?

Până să se ajungă la soluţionarea unor astfel de "detalii", se pare că singura certitudine a planului de bail-in al autorităţilor europene este birocraţia. La doar câteva zile după comunicatul de presă, Financial Times scria că "există tot mai multe îngrijorări privind rapiditatea cu care poate fi soluţionată prăbuşirea unei bănci internaţionale", în condiţiile în care "ultimele propuneri arată că este nevoie de consultarea a până la 126 de persoane". Şi totul trebuie să se întâmple într-un weekend, în deplin secret, pentru a se evita retragerile masive de numerar într-un climat de panică.

Dacă acesta este scenariul unui bail-in ordonat, oare cum îşi imaginează autorităţile europene un faliment necontrolat?

În aceeaşi zi în care autorităţile europene au căzut de acord asupra cadrului de soluţionare a problemelor bancare prin bail-in, cotidianul german Handelsblatt publica rezultatele unui studiu de la Standard and Poor's, în care se arăta că "primele 50 de bănci din Europa mai au nevoie de capital suplimentar de circa 110 miliarde de euro, astfel încât să fie eliminat pericolul reducerii ratingurilor", din care 50 de miliarde îl reprezintă necesarul de capital al băncilor din Grecia, Spania, Portugalia şi Italia.

Dar periferia nu este singura cu probleme. În Austria, guvernul a majorat capitalul băncii naţionalizate Hypo Alpe- Adria-Bank International cu încă 800 de milioane de euro săptămâna trecută, cheltuielile publice pentru susţinerea Hypo ridicându-se până la 3,6 miliarde de euro în ultimii cinci ani. Banca centrală presează guvernul să aloce sumele necesare deoarece "există riscul unui faliment necontrolat" al băncii naţionalizate, cu efecte deosebit de grave asupra sistemului bancar, iar costul acestuia poate ajunge până la 26 de miliarde de euro, conform unui articol din ediţia online a revistei Profil.

Cadrul de bail-in spune că deponenţii garantaţi (n.a. cei cu depozite de până la 100 de mii de euro) nu vor fi afectaţi de noile măsuri. Chiar aşa?

Conform raportului anual pentru 2012 de la Fondul de Garantare a Depozitelor în Sistemul Bancar, resursele alocate pentru garantarea depozitelor de la noi erau de 2,9 miliarde de lei, reprezentând 1,9% din valoarea lor totală. Altceva este, însă, mult mai interesant: "Comparativ cu alte state membre ale UE, un astfel de nivel al gradului de acoperire a expunerii plasează FGDB în categoria schemelor de garantare a depozitelor cu cele mai mari valori ale acestui indicator".

Şi atunci, cum pot garanta autorităţile europene că bail-in-ul se va opri la pragul anunţat? Nu pot, mai ales că au ales să ignore adevărata cauză a problemelor actuale: instabilitatea sistemului bancar este dată de existenţa rezervelor fracţionare, pe fondul unui "standard" monetar de hârtie, care este "gestionat" de băncile centrale.

Limita de creştere în acest context a fost atinsă prin explozia necontrolată a creditării, după zeci de ani de transfer a bunăstării viitoare în prezent. Deci bail-in-ul nu este o chestiune de "dacă", ci de "când", iar costurile cele mai mici vor fi cele care vor ajunge pe prima pagină a ziarelor.

Adevăratele costuri vor fi cele asociate adâncirii neîncrederii în sistemul bancar, coroborate cu cele sociale şi materiale, determinate de subminarea gravă a procesului de formare a capitalului şi, implicit, a noilor locuri de muncă.

Cu autorităţi scăpate de sub controlul votului democratic, Europa riscă să se întoarcă în vremurile când bunăstarea era doar un vis frumos şi jaful instituţionalizat era la ordinea zilei.

Acesta este preţul plătit pentru căderea în mrejele promisiunilor goale ale banilor de hârtie şi ale stabilităţii iluzorii oferite de băncile centrale.