Cât discernământ avem?

Mai întâi, o întâmplare. Zilele trecute s-a deschis o pizzerie în Manchester. Patronul a prezentat-o drept un local cu bucătărie italiană fină. A chemat la deschidere un grup consistent de VIP-uri pe care le-a servit - evident - cu pizza aceea nemaipomenită. Respectivii au fost încântaţi.

Până la un punct, cel puţin. Adică până în momentul în care patronul a recunoscut că era vorba despre... pizza congelată, cumpărată din supermarket şi servită naivilor săi oaspeţi. Se pare că nici unul nu băgase de seamă ce avea în farfurie...

Ştiţi ce mi s-a părut cu adevărat straniu? Articolul preciza şi marca de pizza congelată folosită. Este una dintre cele pe care le găsiţi şi dvs. în magazinele din România. De aceea întâmplarea de la Manchester mi se pare ieşită din comun. Credeam că nici o persoană vag conştientă nu poate confunda drăcia aceea congelată cu o pizza adevărată. Este ca diferenţa dintre ravioli şi nişte bucăţi de carton vopsit.

Şi totuşi s-a întâmplat. Ceea ce ne aduce exact la discuţia de astăzi. Cum se face că unii oameni au atât de puţin discernământ?

Am pornit de la un exemplu uşor de înţeles. Dar lipsa discernământului se manifestă în multe alte situaţii deloc triviale. Unul ignoră culoarea roşie a semaforului, fiind convins că poate trece prin intersecţie. Altul decide să încalce legea, fiind sigur că profitul merită riscul. Altul votează un retardat agresiv doar pentru că vrea el să trimită un "semnal" către guvernanţi.

Prin urmare, avem o întrebare. Cât de mult discernământ avem?

Suntem capabili de distincţiile care ne duc la decizii corecte? Sau semănăm, în multe privinţe, cu invitaţii restaurantului din Manchester? - ne delectăm cu felii de pizza congelată şi le mai explicăm şi altora ce experţi suntem?

Desigur, indivizii sunt foarte diferiţi unul de celălalt. Iar fiecare, luat separat, tot are ceva la care se pricepe, cât de cât. Dar dacă este să vorbim în termeni generali, mă tem că situaţia nu arată deloc bine.

Pe scurt, consensul specialiştilor în psihologia alegerilor este că oamenii, adesea, fac alegeri foarte curioase. Unul dintre motive este simplu: mintea noastră are nevoie de ordine şi de consistenţă. Atunci când faptele nu se potrivesc, ajustăm faptele...

Se spune că un pictor lucra la un tablou care înfăţişa curtea propriei case. Era foarte mulţumit de rezultat până ce a constatat un fapt supărător. Un copac din acea curte nu se potrivea cu ce dorea el să picteze. Atunci s-a dus şi a tăiat copacul, pentru a termina scena aşa cum o vedea el în minte.

Fără să fim măcar binecuvântaţi cu talentul pictorului, mulţi dintre noi chiar aşa procedăm. Eliminăm din câmpul percepţiilor noastre sociale sau politice orice nu se potriveşte cu un set de idei fixe.

Un experiment celebru ne dă o idee despre cât de departe merge distorsiunea realităţii. Se petrece într-o cameră unde subiecţii completează o foaie cu întrebări supervizaţi de un psiholog (ei ştiu că este vorba de un psiholog - pentru efect, el este îmbrăcat chiar într-un halat alb, de medic, şi are un ton şi o privire severă). La un moment dat, în cameră începe să intre un fum alb (inofensiv, însă subiecţii nu ştiu asta).

Curios este că atâta vreme cât figura autoritară a supervizorului nu sesizează nimic şi se comportă ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic, nici subiecţii nu reacţionează. Nimeni nu protestează, toţi îşi văd de treabă. Pe măsură ce camera se umple de fum, unii încep să se agite, să tuşească. Însă cât timp supervizorul nu dă semne că este deranjat, nici ei nu fac ceva logic (spre exemplu, să iasă din cameră sau măcar să protesteze). Uneori se ajunge ca din cauza fumului să nu se mai vadă unii pe alţii şi ei tot completează la formulare...

O lucrare recentă ce documentează foarte bine limitele noastre este "Gorila invizibilă: cum intuiţiile noastre ne induc în eroare", de Christopher Chabris şi Daniel Simons. Titlul provine de la un alt experiment celebru. Subiecţilor li se cere să urmărească un filmuleţ. Ei trebuie să numere cele câteva pase făcute, lent, de una dintre cele două echipe de baschet. Sarcina este simplă (trebuie să fie cu ochii pe minge) şi ei o îndeplinesc destul de bine. Problema apare la final, când sunt întrebaţi: "Aţi văzut gorila?". Concentraţi asupra sarcinii primite, foarte puţini dintre subiecţi au observat că în filmuleţ apare, pe teren, un individ în consum de gorilă, care traversează imaginea dintr-o parte în alta, oprindu-se în centrul acesteia să se bată, ostentativ, cu pumnii în piept.

Churchill avea o expresie tulburătoare: "Cel mai bun argument împotriva democraţiei este o conversaţie de cinci minute cu un alegător oarecare". Şi să reţinem că această opinie vine de la un om care a salvat democraţia britanică în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial...

Ce ar fi de făcut? Printre altele, să exersăm o măsură de scepticism. Nu tot ce zboară se mănâncă. Cred că avem atât discernământ să fim de acord.