Cât mai ţine miracolul chinez?

Pentru mulţi evoluţia Chinei este nu doar miraculoasă, ci şi imperturbabilă. Drumul acestei ţări, de la starea de subdezvoltare cronică la poziţia de mare putere economică, impresionează. Într-un timp scurt, China a ajuns să dispute cu SUA primul loc între economiile lumii.

Dar "miracole" fuseseră şi Japonia, pentru câteva decenii, până spre mijlocul anilor "90, sau "tigrii asiaticii", în ultimele două deceniile ale secolului trecut? Şi totuşi, astăzi, aceste ţări, deşi afişează creşteri economice şi nu par la fel de afectate în acelaşi mod precum economiile din Nord de criza economică şi financiară, sunt mult mai modeste în aspiraţiile lor. Criza din Asia din anii 1997-1998 le-a marcat. În schimb, China a rezistat bine atât crizei de la sfârşitul secolului trecut, cât şi crizei actuale. Ceea ce îi creează o aureolă mitică. La noi, dar şi în întreaga Europă, China este primită cu braţele deschise pentru a aduce finanţele necesare demarării investiţiilor atât de necesare pentru ieşirea din criză. "Entuziasmul" faţă de China este atât de mare încât modelul său politic, fondat pe dictatură, este trecut între paranteze.

Însă Nuriel Rubini, acest economist atipic care este printre puţinii care a prevăzut criza economică actuală, este mult mai rezervat în raport cu viitorul economic al Chinei. Într-un articol publicat de Les Echo Rubini este neîncrezător în privinţa şanselor Chinei de a rezista cu actualul model de creştere economică pe termen lung. Pentru Rubini, decidenţii chinezi nu ar trebui să fie preocupaţi doar de actuala scădere a ratei creşterii economice, ci de foarte probabila întrerupere a ciclului creşterii care ar putea începe chiar în a doua parte a actualului cincinal. Căci, cel de-al 12-lea cincinal, menit să reechilibreze modelul de creştere la criza economică, pare mai degrabă o improvizaţie făcută din perspectiva imediatului. Această situaţie dovedeşte o ciudată lipsă de viziune pentru o societate care se raportează la istorie mai ales din perspectiva lungii durate.

O celebră anecdotă arabă spune că "Un om în mijlocul deşertului nu este un om liber, ci un om pierdut". Dar o ţară în mijlocul crizei? Rubini crede că a detectat o contradicţie potenţial destabilizatoare între rezultatele economice ale Chinei pe termen scurt şi cele pe termen mediu. Aflată astăzi într-o fază de supraîncălzire, economia chineză riscă pe termen lung să resimtă puternice consecinţe deflaţioniste, atât pe plan intern, cât şi pe plan extern, datorate politicii sale voluntariste de investiţii. Iar când va fi posibilă creşterea investiţiilor fixe, întârziată multă vreme, şi aceasta s-ar putea produce, după Rubini după 2013, economia chineză va cunoaşte o încetinire semnificativă a ritmului de creştere economică.

Dacă în ultimele decenii creşterea economiei chineze s-a datorat unei producţii orientate către export şi bazate pe o monedă slabă, atunci când exporturile s-au prăbuşit, în 2008-2009, de la 11% la 5% din PIB, China a reacţionat crescând şi mai mult investiţiile fixe, care au trecut de la 42 la 47% di PIB. Ca urmare a acestei politici, China a evitat o recesiune, dar, cum această politică a continuat - ba chiar s-a întărit şi în perioada 2010-2011, ponderea investiţiilor fixe ajungând spre 50% - situaţia s-ar putea înrăutăţii subit în 2013.

Căci este imposibil ca o ţară, oricât de dinamică ar fi aceasta, să investească o jumătate din PIB-ul său în producţie fără să fie confruntată fie cu o creştere nesustenabilă a capacităţilor sale economice, fie cu probleme de finanţare. În aceste condiţii vor fi necesari, după Rubini, cel puţin 20 de ani de reformă pentru a ieşi din capcana unui model centrat pe investiţii supradimensionate.