Ce alegem de fapt

Despre locale este vorba, desigur. Odată pusă întrebarea, răspunsurile se aliniază, fără să producă cine ştie ce înghesuială. Personalităţi, persoane cu notorietate publică, persoane cu sprijin politic, partide politice care au pe buletinul de vot în afară de siglă şi un nume de persoană, saltimbanci de obor sau momîi.

Personalităţile sunt şi ele, oameni! Doar că, de-a lungul vieţii, au fost atît de absorbite de activităţile lor profesionale, încît au ajuns la performanţe inaccesibile "omului obişnuit". Artişti, savanţi, inventatori, oameni de afaceri etc fiecare a marcat trecerea peste o limită a domeniului său, pentru a se afirma şi a fi recunoscut. E clar, din categoria aceasta nu vom vedea niciodată pe nimeni intrînd în competiţia pentru un scaun de primar. Nu s-a văzut şi nici nu o să se vadă. Nu doar la noi, peste tot pe unde "bîntuie" democraţia reprezentativă, oamenii aceştia vor să fie cunoscuţi şi recunoscuţi pentru ceea ce au făcut excepţional în zona lor de activităţi, nu pentru cîştigarea unui îndoielnic concurs de voturi adunate într-o urnă.

Există exemple remarcabile şi ele par să se înmulţească, de persoane care au dobîndit un grad ridicat de notorietate publică, mai ales prin domeniile media şi care au făcut, apoi, saltul în politică. Au intrat în competiţie pentru funcţii publice şi le-au cîştigat. Ronald Reagan şi Arnold Schwarzenegger sunt nume care vin imediat în minte. Lista e însă mult mai lungă şi aproape fără excepţie toate "vechile democraţii" au produs, măcar din cînd în cînd, asemenea exemplare. La noi, actualul primar al Bucureştilor este o bună ilustrare pentru această categorie. De altfel, punerea pe lista de candidaţi a unor persoane de ridicată notorietate publică este una dintre soluţiile preferate ale aşa zişilor "specialişti" în strategii electorale, convinşi "dincolo de orice îndoială raţională" că procentele din sondajele de opinie, care măsoară de fapt notorietate şi prea puţin altceva, se vor materializa automat în voturile de la urnă. Uneori se mai întîmplă, de cele mai multe ori, nu!

Persoane cu sprijin politic care ajung să cîştige alegeri, reprezintă un fel de soluţie mediană. La noi, Victor Ciorbea şi Traian Băsesccu sunt în această categorie. Este adevărat, au venit în competiţie şi cu ceva zestre de notorietate personală, dar combinaţia care i-a împins spre victoria electorală a fost sudura realizată cu un anume partid politic, cu o anume identitate ideologică. Fie ea şi doar asumată sau mimată, nu neapărat împărtăşită ca un crez personal. R. Giuliani cînd a cîştigat primăria New York-ului sau J. Chirac, cînd a cîştigat primăria Parisului sunt exemple remarcabile ale acestui tip de soluţie.

Partidele politice se consideră şi sunt de fapt în competiţie la orice fel de alegeri. Nici un succes nu este de lepădat, nici o înfrîngere nu rămîne fără costuri şi consecinţe. De aceea, mai ales în situaţii de criză, cînd victoria este mai necesară ca aerul, cînd este "singura soluţie", competiţia electorală se transformă într-o înfruntare a maşinăriilor de partid. Un fel de "Transformer: războiul giganţilor". În aceste situaţii, partidul alege un soldat fruntaş din rîndurile sale şi îl trimite în prima linie, iar el, soldatul model al partidului îşi face datoria şi luptă pînă la ultima picătură de energie pentru Partid şi pentru victoria sa în alegeri. Cu armele pe care le are, dar mai ales cu artileria grea din poziţiile de susţinere asigurate de frontul partidului. Modelul de inspiraţie totalitară este specific încă unor partide de stînga chiar şi din inima democraţiilor occidentale.

Saltimbancii de obor sunt cel mai adesea oameni obişnuiţi care au însă un important deficit de personaliate pe care încearcă să îl acopere prin "expunerea în public" şi eventualul cîştigul de notorietate care rezultă de aici. Fie ea şi notorietatea unui moment, cel în care îşi expun în faţa cîtorva gură cască "nemaivăzutul" lor număr de circ. Nu există alegeri de la care categoria aceasta să lipsească. Uitaţi-vă în jos pe buletinele de vot şi o să vedeţi aproape întotdeauna tot felul de nume ale unor inşi care nu au aproape nimic de a face cu politică, de care nu a auzit mai nimeni, niciodată. Genul candidatului care a avut în total trei voturi şi odată ajuns acasă îl ia nevasta la trei păzeşte cu făcăleţul: Nenorocitule, de cînd ai şi o amantă!!!

În sfîrşit, momîile sunt candidaţi care reprezintă cercuri de interese şi de putere obscure, care nu se exprimă prin partide sau prin competiţia politică la lumina zilei. Sunt puse în cursă, cel mai adesea nu pentru a cîştiga alegerile, ci pentru a muta cîteva procente de vot dintr-o categoria anume, pentru a bloca sau împiedica puţin cursa unui favorit, sau dimpotrivă, pentru a-i deschide calea, pentru a împiedica masarea voturilor în tabăra adversă. Este aşa zisa stratagemă a iepurilor sau a sateliţilor.

Cam, asta-i tot. Rămîne să decideţi dumneavoastră profilul electoral al candidaţilor pe care îi aveţi în faţă şi între care va trebui să alegeţi. Ca de obicei, realitatea este mai complicată decît teoria. Unii candidaţi sunt în acelaşi timp reprezentanţii a două sau chiar trei dintre categoriile prezentate mai sus, ceea ce sugerează, subtil, faptul că sus zisei realităţi politice nu-i prea place diversificarea, diferenţierea multiplă, competiţia multi-orizont. Este motivul pentru care, aşa cum se vede deja, alegerile de la Bucureşti au fost "bipolarizate" iar candidaţii şi-au asumat culori politice specifice, în speranţa că vor beneficia de efortul electoral decisiv, al maşinăriilor de partid.