Ce se întâmplă cu o anumită parte a bancherilor centrali?

Axel Weber a plecat de la conducerea Bundesbank în aprilie 2011, pe fondul divergenţelor majore privind nivelul acceptabil de implicare al băncilor centrale în rezolvarea crizei datoriilor suverane din Europa.

În a doua parte a anului trecut şi-a anunţat demisia din conducerea executivă a BCE, din "motive personale", şi Jürgen Stark. Tendinţele de încălcare gravă a mandatului BCE şi a tratatelor europene au reprezentat, bineînţeles, adevăratul motiv al demisiei lui Stark.

După materializarea acestor tendinţe, preşedintele Bundesbank, Jens Weidmann, a comparat acţiunile băncilor centrale cu "lucrul diavolului", fiind conştient că îşi va accentua izolarea în cadrul Eurosistemului. Oare ce se întâmplă cu o anumită parte a bancherilor centrali?

Deviaţionismul de la "ortodoxia" tipăririi banilor ca mijloc universal şi nedureros de rezolvare a crizelor nu se manifestă doar în Europa.

La ultima şedinţă a Comitetului de Politică Monetară al Federal Reserve, Jeffrey Lacker, preşedintele Federal Reserve Bank of Richmond, a votat împotriva QE3 deoarece "direcţionarea creditului către anumite sectoare economice reprezintă un rol nepotrivit pentru Federal Reserve", intrând prea mult în teritoriul politicii fiscale.

La doar o zi după ce Jens Weidmann a denunţat pactul faustian al băncilor centrale, Richard Fisher, preşedintele Federal Reserve Bank of Dallas, a lansat un atac neobişnuit la adresa conducerii politice de la Washington.

În cadrul unei întâlniri a Clubului Harvard din New York, Fisher a declarat că este tentat să compare Congresul cu marinarii beţi (n.a. de la expresia "a cheltui ca un marinar beat într-o permisie în port"), dar nu o poate face deoarece "comparaţia ar putea fi considerată jig-nitoare pentru marinarii beţi".

Preşedintele Fed-ului din Dallas a oferit şi varianta sa de răs-puns unei interpelări senatoriale recente adresate lui Ben Bernanke. Într-o aluzie deloc subtilă la tiparniţele Fed-ului, senatorul Charles Schumer i-a spus preşedintelui Federal Reserve că a rămas ultima cale de acţiune.

Replica lui Bernanke a fost prea diplomatică pentru Fisher. După ce a precizat audienţei că a fost coleg cu Schumer la Harvard, preşedintele Fed-ului din Dallas a oferit varianta sa de răspuns: "Nu, domnule senator, dumneavoastră şi colegii dumneavoastră suneţi singura cale de acţiune. Pentru că dumneavoastră şi colegii dumneavoastră, democraţi şi republicani, aţi împovărat naţiunea cu datorii şi ne-aţi trădat copiii. Treziţi-vă. Sacrificaţi ambiţia dumneavoastră politică pentru binele ţării - pentru binele copiilor şi nepoţilor noştri".

Pentru că dacă nu faceţi asta, toate deciziile de politică monetară ale Federal Reserve nu vor valora nimic."

Fisher are dreptate, dar critica sa este mai mult decât tardivă. O scurtă privire la evoluţia datoriei publice a Statelor Unite (vezi grafic) ne arată o creştere exponenţială după 1971, când administraţia Nixon a renunţat la convertibilitatea în aur a dolarului. Acum datoria a depăşit 16 trilioane de dolari, reprezentând circa 103% din PIB, faţă de 2,35 trilioane şi 49% din PIB la începutul mandatului lui Alan Greenspan.

Instalarea lui Greenspan la conducerea băncii centrale americane a des-chis calea unei relaxări monetare fără precedent, în absenţa căreia nu ar fi fost posibilă creşterea explozivă a datoriei publice, iar Ben Bernanke l-a depăşit cu mult pe "maestru".

Înainte de lansarea QE3, Fisher a încercat să-şi convingă colegii de inutilitatea unor noi măsuri de relaxare monetară, citând discuţiile sale cu directori ai companiilor din economia reală. Nu a avut succes deoarece, pentru majoritatea economiştilor din cadrul Federal Reserve, punctul de vedere al companiilor nu este "destul de sofisticat" în ceea ce priveşte funcţionarea politicii monetare.

Conform datelor dintr-un sondaj realizat la nivelul firmelor mici şi mijlocii din SUA, aproape toate răs-punsurile indicau faptul că nu exis-ta interes pentru credite sau accesul la creditare era facil. Ingrijorarea întreprinzătorilor era legată de consecinţele inflaţioniste ale politicilor Federal Reserve.

Cu toate acestea, Fisher a precizat că "la Fed suntem binecuvântaţi cu modele econometrice sofisticate şi analişti superbi", care "pot veni cu teorii plauzibile privind căile viitoare de acţiune". Oare cum pot veni cercetătorii Federal Reserve cu teorii privind căile viitoare de acţiune, în condiţiile în care nu par a găsi nici măcar explicaţii pentru derularea crizei până în prezent?

Şi ce înseamnă "model sofisticat" sau "analist superb" când tot Fisher recunoaşte că "nimeni din Comitetul de Politică Monetară nu ştie cu adevărat ce împiedică economia să avanseze"?

Din păcate pentru cei care promovează băncile centrale drept pilon fundamental al luptei anticriză, o altă declaraţie a preşedintelui Federal Reserve Bank of Dallas nu lasă loc pentru prea multe speranţe: "Şi nimeni - de fapt nicio bancă centrală de pe planetă - nu are experienţa pentru a găsi calea spre casă de unde ne aflăm acum. Nicio bancă centrală - cel puţin nu Federal Reserve - nu a fost în această croazieră înainte."

Se pare că, sub impulsul panicii, marile bănci centrale au pornit fără compas într-o călătorie spre necunoscut, de unde nu mai ştiu să se întoarcă.

Despre panica BCE a vorbit recent şi Jürgen Stark, într-un interviu recent acordat cotidianului aus-triac Die Presse. Stark a declarat că BCE a început să-şi asume un rol nou după 2010, în condiţiile în care a intrat în panică. "A cedat presiunilor externe... presiuni din afara Europei", a continuat Stark (n.a. oare tot mai crede cineva în independenţa băncilor centrale?).

Cu toate că Mario Draghi a căutat să minimalizeze pericolul inflaţionist al ultimei decizii a BCE, utilizând cuvântul magic "sterilizare", Jürgen Stark a precizat că excesul de lichiditate la scară globală nu poate fi eliminat prin simpla apăsare a unui buton, iar "pericolul inflaţionist a crescut enorm".

De parcă atacul preşedintelui Bundesbank împotriva "lucrului diavolului" nu ar fi fost de ajuns, Banca Centrală a Germaniei şi-a îndreptat tirul şi împotriva Fondului Monetar Internaţional în ultimul său raport lunar: "FMI se trans-formă dintr-un mecanism de lichiditate într-o bancă. O astfel de schimbare nu este conformă cu cerinţele legale şi instituţionale ale acordului de înfiinţare a FMI, cu mecanismele sale de finanţare şi cu posibilităţile sale de administrare a riscurilor". Ambrose Evans-Pritchard scrie în The Telegraph că "atacul Bundesbank împotriva Fondului a produs consternare la Washington".

Să fie acesta un semnal de apariţie a unor fracturi severe în cadrul "frăţiei" băncilor centrale sau este doar un "vers alb" în tragi-comedia programelor anticriză? Poate că unii bancheri centrali au obosit să mai aştepte luminiţa de la capătul tunelului şi au devenit conştienţi de neputinţa lor.

"Drama" pe care o trăiesc aceşti bancheri nu s-ar fi produs dacă l-ar fi ascultat pe Friedrich August von Hayek. "Recunoaşterea limitelor cunoaşterii trebuie să-i înveţe pe cei care studiază societatea o lecţie în umilinţă, care ar trebui să-i împiedice să devină complici în dorinţa fatală a oamenilor de a controla societatea - o dorinţă care nu îi transformă doar în tirani pentru ceilalţi, ci îi poate transforma în dis-trugători ai civilizaţiei", spunea profesorul austriac în discursul de acceptare a Premiului Băncii Naţionale a Suediei în memoria lui Alfred Nobel.

Chiar dacă scrierile economiştilor din Şcoala Austriacă nu se regăsesc în bibliotecile băncilor centrale, ar fi trebuit să se rătăcească pe acolo măcar nişte clasici din Antichitate. Socrate spunea odată că "sunt mai înţelept deoarece nu cred că ştiu ceea ce nu ştiu".

Prin ignorarea acestor lecţii şi promovarea unei viziuni mecanicis-te asupra lumii, băncile centrale ne-au dovedit că s-au amăgit într-o "pretenţie a cunoaşterii" al cărui preţ îl plătim acum cu toţii. Iar câţiva bancheri centrali par să realizeze că, departe de a fi gardieni ai marşului către prosperitate, sunt foarte aproape de a fi distrugători ai civilizaţiei.

---------------

Notă: Articolul reprezintă punctul de vedere al autorului, nu reflectă sau implică opiniile instituţiei unde acesta îşi desfăşoară activitatea şi nu reprezintă recomandare de investiţie.