Ceva nu se potriveşte...

Mă aflam, acum ceva vreme, într-o ţară nordică. Venise ora prânzului. Ar fi trebuit să mă gândesc mai bine. Unde credeam eu că găsesc bucătărie autentică italiană în orăşelul acela friguros? Şi totuşi am comandat o pizza Bolognese. Evident, dezastru. În interpretarea bu-cătarului local, reţeta includea un fel de sos incert, de carne amestecată cu bucăţi de... ananas.

Mi s-a mai întâmplat. În Austria, unii insistă să pună anghinare peste pizza. Cea mai absurdă combinaţie am servit-o în Italia, la o pizzerie altmin-teri excelentă. Aveau în meniu ceva misterios, "pizza tedesca". Am cedat curiozităţii. În cutie era un blat de pizza clasică. Peste acesta aşezaseră cartofi prăjiţi şi bucăţi de... crenvurst. Iarăşi, probabil, aveam de-a face cu ceea ce bucătarul îşi imaginase că trebuie să fie o pizza tipic germană.

Aşa şi în sfera publică. Uneori găsim combinaţii la fel de fanteziste, rezultatul mai degrabă al imaginaţiei decât al raţiunii.

Iată cazul reformei învăţământului superior. De mulţi ani auzim politicieni, lideri de opinie, profesori, susţinând necesitatea acestei reforme. Foarte bine. Însă de circa un deceniu, admiterea la facultate a fost, practic, complet eliminată.

Aici nu se potriveşte ceva. Nu poţi cere calitate fără selecţie. Este imposibil, ar fi un fel de rotund pătrat. Cum îşi imaginează cineva că poţi avea studenţi performanţi dacă uşile facultăţilor se deschid pentru oricine trece un examen de bacalaureat?

Acesta este un caz de combinaţie supra-realistă, fără nicio logică. Ni se spune, în facultăţi, că trebuie să fim competitivi. Excelent! Însă suntem, de cel puţin un deceniu, forţaţi să lucrăm cu unii studenţi care nici nu ştiu exact ce facultate doresc să urmeze, înscriindu-se la mai multe în acelaşi timp. Rezultatul e previzibil: anul I are un nivel greu de deosebit de acela al unui liceu oarecare. Am dat peste studenţi cărora numele lui Martin Luther, spre exemplu, nu le spune absolut nimic. Desigur, nu toţi sunt aşa. Unii dintre aceia cu probleme abandonează după primele examene. Însă ei stau suficient pentru a deprima nivelul întregii grupe. Ce începe prost, se sfârşeşte prost.

Alt caz, tot din învăţămant. Se tot vorbeşte, de decenii deja, despre "interdisciplinaritate". Termenul a fost atât de tocit încât eu unul nici nu ştiu ce mai înseamnă. Să înţeleg că până la această descoperire savanţii timpurilor mai vechi nu ştiau să traverseze graniţele unor discipline? Că generaţii întregi de studenţi formaţi în universităţile clasice rămâneau cu degetul în gură în faţa unei probleme, aşteptând să fie luminaţi de pedagogii zilelor din urmă? Ce altceva decât "cercetare interdisciplinară" au făcut un Descartes, un Hegel, un Pascal sau un Bertrand Russell?

În fine, chiar şi aşa, tot nu înţeleg ceva. Se spune că devenim mai competitivi dacă departamentele devin mai "interdisciplinare". Aş vrea să văd evidenţa. Eu constat că, dimpotrivă, specializarea (adesea specializarea foarte îngustă) este aceea care face posibilă performanţa. Marile universităţi de cercetare au catedre şi cursuri ultra-specializate. Consultaţi, de pildă, lista departamentelor şi institutelor de la Yale. Limbi şi Civilizaţii din Orientul Mijlociu, Institutul Muzicii Sacre etc. Doar noi insistăm să risipim resursele şi timpul profesorilor în numele performanţei.

Domeniul urbanismului ne oferă alte cazuri de combinaţii elucubrante. Iată construcţiile-mamut de tip pasarelă, pasaj, străpungere, realizate pentru "decongestionarea traficului". Păi... tocmai acestea aduc mai mult trafic în zona respectivă. În plus, toate maşinile acelea trebuie să intre şi să iasă cumva din zonă. Ceea ce înseamnă altă aglomeraţie. Şi alte pasaje, pasarele şi străpungeri.

Alte oraşe s-au trezit şi fac eforturi să iasă din acest cerc vicios. Amenajează zone pietonale, încurajează folosirea bicicletelor şi taxează sever accesul maşinilor în centrele urbane. Să îţi parchezi maşina pe trotuar la Haga sau la Oslo este o greşeală cos-tisitoare. La noi însă, exact pe dos. Autorităţile tolerează parcarea pe trotuar, în devălmăşie, după care se plâng că este... congestie. După care iau măsuri ce mută congestia de pe o stradă pe alta, agravând-o.

Acum două săptămâni treceam pe Bulevardul Aviatorilor. Am deplâns cu altă ocazie scoaterea macadamului de pe acest bulevard istoric şi înlocuirea sa cu banalul asfalt. Acum am observat că au început să pună macadam pe benzile paralele bulevardului, acelea de după şirul de copaci. Pasămite, aşa este pitoresc. Se prea poate. Dar dacă pitorescul este scopul edililor, atunci de ce au mai transformat bulevardul într-o au-tostradă oarecare?

Mă pregăteam să închei, când ochii mi-au căzut pe un sondaj. Doi din trei români au o părere proastă sau foarte proastă despre sistemul de învăţământ. În acelaşi timp, opt din zece afirmă ca şcoala i-a ajutat să reuşeas-că în viaţă. Ceva pare să nu se potrivească aici. Matematic nu putem fi, majoritatea, excepţii. Dar, dacă mă gândesc mai bine, poate că da...