Chiar contează cine ne conduce?

Ştiu, ştiu... Unele lucruri ne par atât de limpezi, atât de bine stabilite, atât de evidente, încât ni se pare că doar cineva care şi-a pierdut uzul raţiunii ar putea să le pună sub semnul întrebării. Adesea, de aici încolo purcede ştiinţa, lăsând în urmă bănuielile simţului comun. Ceea ce explică şi stupefacţia cu care unii îi întâmpină concluziile.

Aşadar, să introducem o doză de rigoare în discuţie. Contează cine ne guvernează? La prima vedere, se pare că da. În fond, dacă nu ar conta, atunci de ce am mai avea alegeri într-o democraţie? De ce am mai avea "elite politice"? De ce să mai avem criterii de selecţie sau o presă care critică?

Vom vedea. Dar mai întâi, vă propun un mic experiment, pe care îl puteţi realiza fiecare în parte, aici şi acum. Scrieţi pe o hârtie numele unor consilieri din Consiliul oraşului în care locuiţi. Sunt gata să pun prinsoare că într-un oraş mare consilierii sunt nişte necunoscuţi pentru noi, cetăţenii "de rând".

Poate că asta nici nu ar fi prea surprinzător, până nu ne amintim că aceşti oameni au fost votaţi. De mulţi dintre noi...

Cu alte cuvinte, am votat şi suntem conduşi uneori de Te-Miri-Cine. Iar în Opoziţie ajunge Careva-Oarecine.

Dacă este să fim oneşti, să recunoaştem că aceasta este o situaţie generală. De multe ori nu ştim numele celor care ne administrează sau care conduc treburile publice. Câţi dintre dvs. cunosc numele senatorului sau deputatului din "colegiul" dvs.?

Şi atunci revenim la ceea ce spuneam la început. De multe ori suntem conduşi de necunoscuţi. Dar noi presupuneam că democraţia se bazează pe selecţie. Atunci ce să credem? Şi ce să facem?

Puţină istorie, acum. Noi suntem obişnuiţi să privim la alegeri ca la un mecanism prin care elitele politice sunt selectate şi legitimate. Dar alegerile, în multe sisteme democratice, au un rol exact invers: acela de a împiedica sau limita accesul la putere al elitelor.

Originile acestei idei sunt venerabile. Încă de la Aristotel ştim că într-un regim republican cetăţenii conduc şi sunt conduşi, pe rând. Scopul acestei rotaţii în funcţiile publice era tocmai spulberarea oricărei oligarhii sau aristocraţii.

Aceasta este o practică pe care unele democraţii moderne au cultivat-o. Alegerile primare din partide, spre exemplu, au fost adoptate în America începutului de secol XX tocmai pentru a limita tendinţele oligarhice din interiorul acestor partide. Referendumul legislativ din ţări precum Elveţia are tot acest rol: de a evita ca elitele să decidă, împotriva sau pe deasupra poporului.

Mai observaţi ceva. În această formulă, valoarea celor care guvernează nu este relevantă. Cu alte cuvinte, dacă aceste elite sunt rele sau bune, benevolente sau malefice, nu are o importanţâ decisivă. Ceea ce contează, în aceste cadre, este dacă elita există sau nu. Iar democraţia, cel puţin în această interpretare, este regimul care ne asigură că elitele (sau oligarhiile, dacă preferaţi) nu se agaţă de volanul puterii politice.

Să traducem: un regim democratic este caracterizat, în forma sa clasică, mai degrabă de mecanisme care să împiedice accesul la putere al unor oameni şi grupuri decât de mecanisme care să asigure acest acces.

Iar dacă elitele/oligarhiile sunt invitate să îşi caute de lucru în alt regim, atunci în beneficiul cui funcţionează aceste mecanisme, cel puţin în forma lor ideală? Răspunsul este foarte simplu: în beneficiul cetăţeanului obişnuit. Al unui Vasilescu oarecare. Poate fi vecinul de la 2 sau un simplu necunoscut.

Sistemul este mult mai inteligent decât pare. Sigur, se vor găsi unii care să critice: "Cum, să fiu condus de Vasilescu ăsta al dumitale?". Paradoxal, da. Printre altele pentru că, dacă privim cu atenţie la marii politicieni care călăresc în fruntea unor partide, vedem că şi ei sunt, la urma-urmei, tot nişte oameni foarte limitaţi. Până ieri erau nişte oarecare avocaţi de divorţuri, contabili la cantina întreprinderii de ţevi, taximetrişti sau sergenţi-majori. Nimic din pregătirea, experienţa sau înţelegerea lor nu anunţa această transformare. Iată-i că acum, după ce au primit un mandat, au lăsat uneltele jos, au venit la televizor şi le ştiu pe toate. De unde provine inflaţia, ce rol are NATO în flancul sudic sau ce înseamnă doctrina liberală. Un adevărat miracol epistemologic!

Mai există un motiv pentru care sistemul bazat pe mediocritate este neaşteptat de bine-rânduit. Priviţi din nou la Popescu. Oricât de modest ar fi acesta şi oricât de bine intenţionat, există întotdeauna posibilitatea ca Popescu, odată ajuns la putere, să se transforme într-o lichea. Autoritatea asupra celorlalţi produce în multe minţi un fel de intoxicaţie. De unde rezultă că, pentru democratul radical, democraţia este un sistem care înlocuieşte oameni normali cu oameni normali, înainte ca aceştia să o ia razna. Un cetăţean oarecare cu alt cetăţean oarecare, dacă acesta este preţul ce trebuie plătit pentru a evita să fim guvernaţi de îngâmfaţii care nu vor să se întoarcă la muncă.