Cine conduce?

Din preşedinte activ, cum promitea că va fi, Traian Băsescu s-a transformat într-un şef de stat reactiv pe cale de a deveni inactiv. Ar fi nota obişnuită a preşedintelui român după 1990. Oricum, puseul de criză care a zguduit scena politică conduce spre o concluzie incredibilă: nimeni nu conduce în România. După medierea băses-ciană, conflictul instituţional a trecut pe plan secundar. Rezolvarea sa definitivă pare improbabilă, soluţiile vor fi improvizate. Criza va supravieţui şi se va acutiza de fiecare dată cînd condiţiile vor fi favorabile. Dilema rămîne: unde este sursa conflictului? Şi mai ales cine conduce? La acest capitol, platitudinile domină: căutarea obsesivă a liderului inspiră comentarii superficiale, subestimarea cadrului instituţional induce ideea conflictului personalizat, centrarea pe imagine eludează chestiunile de fond. Confuzia rolurilor şi a domeniilor permite comparaţii stranii şi reflecţii cu iz meteorologico-politic.

Traian Băsescu, preşedinte în exerciţiu, a ales izolarea la Palatul Cotroceni. Mecanismul constituţional ales a fost folosit neinspirat. Deşi aparent medierea sa apare ca o mişcare politică clarificatoare, în realitate a creat confuzie instituţională şi a încurajat ambiguitatea etică. Nimeni nu îi ceruse preşedintelui să treacă peste hotărîrile Curţii Constituţionale. Acestea sînt definitive şi irevocabile. Dar fetişismul legislativ şi indecizia morală nu sînt înscrise în fişa de post a preşedintelui României. Decizia celor şase judecători de la Curtea Constituţională de a declara neconstituţionale cele patru articole nu a fost imparţială. Legitimarea lor în raport cu cei trei care au manifestat o altă poziţie este inadecvată. Criza instituţională este reală, iar preşedintele, care "veghează la respectarea Constituţiei şi la buna funcţionare a autorităţilor publice" are responsabilitatea de apăra interesul general şi de a proteja imparţialitatea instituţiilor. Cum trei din cei şase judecători se aflau în conflict de interese (Cochinescu, Gaspar şi Ninosu), iar din ceilalţi trei, doi aveau o biografie comună (Stănoiu şi Predescu) decizia lor nu răspunde criteriilor de bună practică.

În urma exerciţiului de mediere, preşedintele a transferat Parlamentului rezolvarea crizei. În acest context, partidele politice devin actorii esenţiali. Oricare va fi rezultatul, partidele vor fi responsabile. Indiferent de ieşirea circumstanţială din acest impas instituţional, poziţia primului ministru şi credibilitatea Guvernului au fost erodate. Alianţa, ca axă a Guvernului, a trecut în defensivă şi pare dezorientată. PD, care sîmbătă vota în unanimitate în problema alegerilor anticipate, este o victimă colaterală a medierii preşedintelui. PNL se află în pragul unei crize interne. Dintre formaţiunile coaliţiei, UDMR apare surprins şi descumpănit de evoluţia crizei. Efectul pervers al medierii prezidenţiale este slăbirea Guvernului şi a majorităţii, şi întărirea opoziţiei. Mai mult, după ce ideea alegerilor anticipate fusese acceptată de occidentali (Markus Ferber, liderul creştin socialilor germani din Parlamentul European îşi manifestase marţi dezamăgirea faţă de hotărîrea Curţii Constituţionale şi încuraja Guvernul în încercarea sa de a rezolva criza pe calea alegerilor; liberalii europeni susţineau guvernarea română, iar Comisia Europeană insista asupra ritmului reformei), lipsa coerenţei conduce la confirmarea scenariului instabilităţii politice.

Un alt rezultat neaşteptat al medierii prezidenţiale a fost relansarea lui Ion Iliescu. Acesta a încercat să recupereze poziţia de instanţă politică ultimă a patriei. Poate Iliescu revine pentru a treia oară. Precum modelul său Deng Xiaopin, fostul preşedinte pare reabilitat. Deşi este acelaşi Ion Iliescu care a numit, în dispreţul imparţialităţii, pe Stănoiu, Ninosu şi Gaspar la Curtea Constituţională sau a graţiat şi apoi a revocat graţierea în cazul Miron Cozma. Nici PSD nu iese întărit din această aventură. Criza sa internă se amplifică, în vreme ce centrul de decizie este paralizat de concurenţa liderilor. La conflictul latent dintre Adrian Năstase şi Mircea Geoană mediat discret de Miron Mitrea se adaugă acum şi Ion Iliescu. Cum şi Octav Cozmîncă revine ca organizator, vechiul PSD învinge timida reformă începută după alegeri.

Peisajul politic este deprimant. Ion Iliescu aspiră să devină arbitrul politic al naţiei. În schimb, electoratul este invitat să asiste la spectacolul politic; participarea îi este cu desăvîrşire interzisă. Culisele politicii sînt ascunse curioşilor. Politica este doar apanajul profesioniştilor. Iar aceştia au decretat: alegerile dese sînt costisitoare şi inutile. În România, căci în SUA de la 1790 alegerile au loc la fiecare doi ani, pe timp de pace sau de război, iar rezultatele sînt vizibile. La noi, partidele sînt gata de un nou compromis. Între timp, preşedintele veghează liniştit de la Cotroceni. Este un spectator implicat şi doar atît. Căci deşi este inflaţie de solişti, dirijorul lipseşte, şi nimeni nu pare interesat de această poziţie.