Cine mai are nevoie de Parlament ?

Imaginaţi-vă o firmă de dimensiune medie. La care lucrează, să spunem, 322 de angajaţi. Ei vin la serviciu patru zile pe săptămână, unde stau doar câteva ore, când se ceartă unii cu alţii, citesc ziarul şi joacă Solitaire. Dacă produc pantofi, majoritatea perechilor ies descusute şi inegale. Dacă semnează hârtii, cele mai multe sunt respinse. Frecvent, angajaţii ies şi se ceartă cu vecinii din cartier. E limpede că o asemenea firmă ar da imediat faliment, pe o piaţă liberă. Îţi trebuie un monopol ca să supravieţuieşti cu asemenea apucături.

Dacă ar exista o piaţă politică reală, adică una pe care să dicteze preferinţele individuale ale cetăţenilor, actualul Parlament ar fi tras de mult obloanele. Chiar şi înainte de ultimul referendum Parlamentul avea cea mai slabă cotă de încredere. Dar votul popular a arătat cât de sătui sunt româ­nii de acest gen de a face politică impus de actualul Legislativ. Coaliţia larg majoritară nu a reuşit să adune, după o campanie în care a încercat orice, de la mititeii cu muştar la modificarea din mers a legii, decât două milioane de voturi. Asta în vreme ce Traian Băsescu şi-a sporit scorul electoral la şase milioane.

Zguduiţi de proporţiile înfrângerii, politicienii Pentagonalei Negre au ieşit să explice că 6 milioane nu înseamnă mult faţă de întregul electorat. Dar înseamnă o imensă majoritate a voturilor exprimate. Ideea că rezultatul ar trebui interpretat "pe bucăţele", este reţeta anarhiei. Voinţa generală este una: aceea a majorităţii. Nicăieri în lumea civilizată nu vezi un politician care să nege acest principiu. În Spania, la referendumul din 2005, cifrele participării (42%) şi rezultatul (74%-26%) au fost aproape identice. Consultări importante au fost decise chiar cu mai puţine voturi. Puerto Rico a aprobat prin referendum trecerea la unicameralism, tot în 2005, cu doar 22% din votanţi la urne. În Elveţia, unde sunt anual trei-patru referendumuri naţionale, rata de participare este sub 40%.

Implicaţiile acestui vot popular sunt mai profunde decât simpla dezavuare a opozanţilor lui Traian Băsescu. Altfel spus, dacă citim rezultatele în cheie constituţională şi nu îngust-politică, trebuie să recunoaştem că românii optează pentru alegerea directă a şefului statului. Şi nu orice şef, ci unul care conduce Executivul.

Clasa politică din această ţară a perpetuat o mare minciună timp de aproape două decenii, anume că Parlamentul este "esenţial" pentru o democraţie. În realitate, Legislativul e esenţial pentru o democraţie reprezentativă (las la o parte acum sistemul democraţiei directe). Iar Parlamentul nu este decât una din formele Legislativului. Sistemul parlamentar care predomină în Europa de Vest şi care a fost copiat la noi este de fapt un sistem aristocratic care a ajuns să funcţioneze, pe baza cutumei constituţionale, ca o democraţie. Acest lucru devine evident când constatăm că el este specific monarhiilor constituţionale, care păstrează, formal, un rol important al monarhului (care este şi şeful statului). Republicile care au preluat acest model au avut probleme serioase de performanţă şi de stabilitate (Italia, Grecia, Portugalia; cazul Germaniei e special, pentru că guvernul federal are atribuţii limitate). El presupune că poporul alege Parlamentul, iar acesta alege şi controlează Executivul. Observaţi că aici poporul nu alege sau controlează direct Executivul.

Adevăratul sistem al democraţiei reprezentative este acela în care se realizează o adevărată separare a puterilor în stat. Aici, poporul alege Legislativul (numit, de regulă, "Congres") şi, separat, pe şeful Executivului (numit fie "preşedinte", fie "prim-ministru"). Există mecanisme prin care aceste instituţii se controlează reciproc dar, în genere, ele au atribuţii diferite. Una face legile, alta guvernează pe baza lor. Ambele, alese separat de popor. Acesta e sistemul clasic, republican, teoretizat de autori precum Madison şi numit, uneori, "democraţie jeffersoniană". El nu este strict american: Austria are o formă de guvernare similară, iar Franţa, Islanda şi Finlanda sunt cazuri intermediare.

O nouă Constituţie trebuie, prin urmare, să elimine Parlamentul ca instituţie, cel puţin în forma actuală, stabilită de Constituţia din 1991. Votul dat la referendum arată că majoritatea publicului vrea o schimbare de substanţă. Româ­nii trebuie să aibă o "Adunare Legiuitoare" care să facă, în principiu, numai legislaţie, şi doar excepţional altceva. Ei au arătat că doresc un Executiv legitim şi puternic. Să li se dea, atunci, posibilitatea să îl voteze. Personal, eu cred că e potrivit sistemul din unele state americane, unde cetăţenii votează direct nu doar pe şeful Executivului, ci chiar pe membrii acestuia, separat. Cu alte cuvinte, ne trebuie o democraţie reprezentativă adevărată, nu aceea "originală", născută între două incursiuni ale minerilor în Capitală. Pe aceasta o vor regreta doar angajaţii firmei monopoliste a celor 322.