Cine va locui la numărul 10

Adresa completă cuprinde, desigur, numele străzii, Downing, precum şi apartenenţa sa la entitatea administrativă specială, autonomă faţă de autorităţile Londrei, numită City of Westminster, aflată chiar în inima capitalei Regatului Unit al Marii Britanii şi Ir­landei de Nord. Toată lumea ştie, însă, că este vorba despre locuinţa oficială a Primului Lord al Trezoreriei Majestăţii Sale, adică întîiul şi cel mai important dintre miniştrii Guvernului Majestăţii Sale. Pe scurt, Primul Ministru!

Spre deosebire de alţi locuitori ai planetei, britanicii, oameni cu frica lui Dumnezeu, îşi pun alegerile într-o zi de lucru. După mintea lor, desemnarea parlamentarilor şi, pe baza majorităţii constituite, a Primului Ministru, ar fi o chestiune de lucru, nu de distracţie!

Motivul pentru care nimeni nu poate să spună, încă de la închiderea urnelor, cine va fi după alegeri locatarul oficialei locuinţe, ţine de situaţia specială în care se desfăşoară alegerile în acest an.

Maşinăria electorală pe care o "utilizează" insularii, este concepută pentru a reduce la maximum probabilitatea unor rezultate fără învingător clar. Ba chiar fără învingător care să nu dis­pună şi de majoritatea necesară, 326 de locuri în Camera Comunelor, pentru o guvernare monocoloră. Anul acesta, sondajele de opinie, făcute pînă în ultima zi de campanie, spun, fără excepţie şi cu variaţii de maximum un procent în plus sau în minus: laburiştii nu pot să cîştige (limita lor maximă pare să fie 240 de locuri); conservatorii vor obţine victoria şi 300-310 locuri, iar Liberal Democraţii ar putea obţine în jur de 80 de lo­curi. Consecinţa cea mai semnificativă, dacă rezultatele reale, din urne, reproduc această structură estimată de sondaje, este aceea că nu se va putea forma un guvern monocolor. De aici se deschid diferite posibilităţi, funcţie de care numele viitorului locatar de la 10 Downing Street diferă.

În situaţia unui Parlament fără majoritate absolută, actualul Prim Minis­tru, laburistul Gordon Brown, nu este obligat să demisioneze automat şi se bucură de privilegiul de a încerca formarea unei alianţe post-electorale, care să-i asigure continuarea mandatului, încă 4 ani. Singurul sprijin disponibil, Liberal Democraţii. Toate ar fi bune şi frumoase, dacă Nick Clegg, liderul partidului de balanţă, nu s-ar fi exprimat atît de clar şi de vehement împotriva lui Brown şi a performanţelor sale de lider, în timpul campaniei electorale.

Cu alte cuvinte, "două săbii într-o teacă nu încap"! Pentru a rămîne la putere, Laburiştii ar putea recurge la un subterfugiu, înlocuirea lui Brown ca lider de partid şi deci plecarea lui forţată din Downing Street. Mutarea ar face coaliţia cu Liberal Democraţii posibilă, dacă Laburiştii sunt gata să cedeze aliaţilor cel puţin două funcţii cheie, cea de lider al majorităţii în Camera Comunelor şi pe cea de Chancellor of the Excequer, adică ministru responsabil cu bugetul, politicile economice şi financiare ale guvernului. Sacrificiul este enorm şi ar putea să-i prăbuşească politic pe Laburişti, în loc să-i redreseze. Preţul rămînerii la putere, în aceste condiţii, ar putea fi un eşec, încă şi mai usturător, la viitoarele alegeri. Dacă Brown se retrage şi prin aceasta Laburiştii îşi asumă rolul opoziţiei parlamentare, drumul este deschis pentru liderul Conservator. David Cameron, care va trebui, la rîndul său, să găsească sprijin parlamentar pentru o majoritate de guvernare. Liberal Democraţii nu ar zice NU, nici Conservatorilor, dar pînă să spună DA au pus o singură condiţie: schimbarea sistemului electoral care le barează drumul spre o reprezentare parlamentară semnificativă şi chiar spre guvernare, de peste trei decenii şi jumătate. O agendă de care conservatorii conservatori, adică susţinătorii de vază ai lui Cameron, nici nu vor să audă! Decizia de a ceda condiţiei sine qua non pusă de Liberal Democraţi este echivalentă cu decizia de a rupe Partidul Conservator în două şi de a pierde sprijinul politic stabil de care orice Prim Ministru are nevoie din partea partidului său. O soluţie care nu garantează, nici pe departe, aus­piciile favorabile necesare unui început de mandat şi de carieră politică la nivelul cel mai înalt. Dacă numărul de locuri deţinute de conservatori atinge pragul de 310, atunci David Cameron ar putea lua în considerare o alianţă cu micul Partid Democratic Unionist din Irlanda de Nord. Preţul cerut este fixat deja, o scutire de impozite de circa 200 de milioane de lire, pentru mult împovărata economie a provinciei, unde bunăstarea, dacă nu chiar supravieţuirea, depinde masiv de slujbele din administraţie. Aceeaşi ecuaţie dacă aliatul minoritar ales ar fi Partidul Naţionalist Scoţian.

Cu atîtea ecuaţii aparent fără soluţii în lumea "realelor" pare că procesul politic prin care se va stabili cine este următorul locatar din 10 Downing Street ar putea să ţină pînă la calendele greceşti. Politica britanică are însă reguli. Iar ele sunt mai tari decît orice lege, pentru că func­ţionează de fiecare dată, fără greş. Regula spune că stabilirea soluţiei de guvernare, deci a unei majorităţi parlamentare după alegeri şi a unui prim-ministru este treaba politicienilor şi a administraţiei publice, iar ea trebuie dusă la bun sfîrşit pînă la data dinainte fixată a Discursului oficial al Coroanei. Anul acesta, Regina Elisabeth a II-a va pronunţa alocuţiunea prin care stabileşte programul guvernului, la 25 mai. Cineva va trebui, pînă atunci, să facă drumul la Palatul Buckingham pentru a cere Reginei încuviinţarea de a exercita guvernarea, în numele Coroanei şi prin autoritatea mandatului dat de supuşii Majestăţii Sale!