Cîştigători la ruleta crizei

Orice mare criză are drept consecinţă o abruptă şi adesea radicală redistribuire a principalelor resurse sociale: putere, averi, privilegii, oportunităţi. Toate observaţiile şi analizele sistematice asupra istoriei sociale a crizelor arată că această operaţiune întăreşte "efectul Matei": celor ce au, li se dă, iar celor ce nu au, li se ia. Singura ajustare teoretică necesară este precizarea că nici ceea ce se dă şi nici ceea ce se ia nu se face după un algoritm egalitarian.

Cine cîştigă şi cine pierde la bursa puterii, în urma acestei crize?

În România, puterea are o singură sursă şi formă de manifestare: controlul asupra instituţiilor guvernării şi administraţiei. Puterea economică nu este o sursă directă şi de sine stătătoare de putere politică. Ea nu are efecte în planul politicii, decît în măsura în care deţinătorii resurselor economice sunt capabili să mobilizeze sume de bani sau alte privilegii materiale, prin care exercită influenţă/control asupra deţinătorilor puterii politic-administrative. Este motivul pentru care încet, dar sigur, în România s-a realizat un continuum, între cele două categorii de putere, iniţial distincte. Alte tipuri de putere, cum este cea a presei, controlul civic, puterea sindicală etc. sunt pur şi simplu iluzorii, simple jocuri de lumini şi umbre, menite să dea iluzia unei democraţii din care nu lipsesc ingredientele minimale ale reţetei.

Cine sunt deci, deţinătorii puterii? Dacă România ar fi o democraţie, atunci ar trebui să începem cu cetăţenii, singurii deţinători legitimi. Realitatea este însă foarte diferită de teorie. Cetăţeanul statului numit România a fost redus, din punct de vedere democratic, doar la dreptul de a asculta, uneori cu forţa, pălăvrăgeala, minciunile şi promisiunile fără acoperire ale candidaţilor la funcţiile elective, de a se distra pe seama lor, cînd îi dă mîna, şi de a pune în urnă un vot cu numele persoanelor desemnate de partide printr-un proces pe care el, cetăţeanul, nu îl controlează niciodată, în niciun fel. Încă şi mai grav, după alegeri, controlul cetăţeanului asupra exercitării mandatului guvernării este cît se poate de slab, infinitezimal apropiat de zero. Aleşii pot să facă ce vor, aproape fără nicio teamă că justiţia, controlul public, presa sau cetăţeanul real, în carne şi oase, ar putea să-i deranjeze, cîtuşi de puţin. Chiar şi cînd, printr-un joc al influenţelor încrucişate şi al hazardului, ajung să fie totuşi deranjaţi, efectele sunt minimale. Conform efectului Matei, rezultă că cetăţeanul va ieşi încă şi mai păgubit din această criză, cel puţin sub aspectul quantumului de putere pe care o mai poate exercita. În ciuda a ceea ce vor să ne facă a crede imaginile "palpitante" ale manifestaţiilor anti-guvernamentale, difuzate de mass media, cetăţeanul căruia i se ia din leafă, din pensie, din orice alte beneficii sociale, este unul adus în stare de "iobăgie politică", nu unul "eliberat". Marx se afla în eroare crezînd că cei ce nu au de pierdut decît lanţurile devin de la sine apostolii libertăţii; dimpotrivă, ei tind să preţuias-că mai mult lanţurile pe care le au, decît libertatea pe care le-o promite cineva! În vremuri de criză, gradul de conformism social creşte, iar puterea de manipulare bazată pe spaima de necunoscut, de catastrofă iminentă, de pierderea puţinului pe care îl are fiecare, pe insecuritate, este mai eficientă decît în vremuri de relativă prosperitate. Comportamentul oamenilor, în materie de opţiuni politice, nu este deloc mai raţional decît în domeniul economic, să spunem. Cercetările comportamentale arată, aproape fără putinţă de tăgadă, că în probleme esenţiale ale vieţii lor deciziile oamenilor reali nu sunt nici pe departe atît de raţionale pe cît le presupune imaginea idilizată a lui "homo economicus", din teoriile economice. Thaler şi Sunstein au inventariat noianul de erori şi încălcări ale regulilor "deciziilor raţionale" pe care oamenii le fac cînd este vorba despre sănătatea, bunăstarea şi fericirea lor ("Nudge: Improving Decisions about Health, Wealth, and Happiness" Yale Univ. Press, 2008). Tot ei au venit şi cu o soluţie: paternalismul libertarian. Instituţiile, mai ales cele ale spaţiului public, deci şi ale guvernării, au datoria să dea mici impulsuri cetăţeanului "turmentat", astfel încît să-l întoarcă cu faţa către o decizie mai bună. Măcar să o vadă; abia după aceea poate fi lăsat să-şi exercite de capul lui alegerea! Rezultatul poate fi citit în Caragiale, Scrisoarea Pierdută! România este spaţiul tuturor posibilităţilor. Nu-i de mirare că la noi, politica a dezvoltat deja aproape toate stratagemele capabile să "aducă cetăţeanul cu faţa la decizia mai bună", iar dacă nu se descurcă cu cetăţeanul, atunci cu siguranţă votul său a fost adus la "cauza bună", pe toate căile!!!! Ceea ce teoreticienii economiei recunosc, poate, cu dificultate, ca o poartă deschisă spre lumea orweliană, cercetătorii fenomenului politic văd de la o poştă drept calea pavată cu bune intenţii care duce direct şi iremediabil în iadul regimurilor autoritarist-dictatoriale! În lumea reală, a politicii puterii, pater-nalismul libertarian este doar frişca de pe tortul paternalismului auto-ritarian.

Dacă cetăţeanul este pierzător, atunci, ce se întîmplă cu partidele şi cu oamenii politici? Sunt ei cîştigătorii acestor vremuri de criză? Aparent nu! Criza pare să fie "nota de plată" pe care n-au cerut-o niciodată, dar pe care acum, musai, trebuie să o achite. A venit vremea judecăţii, ar putea spune concetăţeanul meu cuprins de euforii justiţiare!

Oare? Îndrăznesc să mă întreb sceptic! Care sunt mecanismele care i-ar obliga pe deţinătorii şi beneficiarii puterii să dea socoteală? Păi, în cel mai rău caz îi paşte...ieşirea din scenă. Adică abandonarea, de facto, a oricărei responsabilităţi pentru faptele trecute şi consecinţele lor prezente, ori viitoare. Ca să nu avem dubii, o voce dintr-un birou al Palatului Cotroceni ne-a spus-o pe şleau: "Preşedintele va fi judecat doar de Istorie". Dar Primul Mi-nistru? Păi şi pe el îl paşte judecata aceleiaşi instanţe, ca şi pe cei care şed ori au şezut pe scaune ministeriale şi pe toate celelalte funcţii ale administraţiei care aduc cu ele imunitatea de drept şi de fapt. De judecata contemporanilor nu îi doare nici în cot, şi nici nu are de ce! Nu putem să le luăm nici boii de la car, nici caii de la bicicletă! Chiar şi dacă nu e "atinsă", ruleta puterii se învîrte mereu în paguba celor ce nu au, darămite cînd este "aranjată" de-a binelea!