Coaliţie, deschidere, vrajbă

În Germania, Austria - ba chiar, rămânând în aria stereotipurilor lui Eminescu - până şi în Bulgaria - mare coaliţie, în Franţa - deschidere, în România - mare vrajbă. Şi, bineînţeles, eterna Piaţă a Independenţei. Degeaba am "intrat" în Europa; nu am înţeles mare lucru. Privim, dar nu vedem. Auzim, dar nu desluşim sensul. Prea balcanici, prea estici, prea orgolioşi, prea corupţi, prea...

Forţa, vitejia, virilitatea, curajul sunt tot atâtea adjective pe care politicienii noştri le exaltă. Ei trebuie să convingă naţiunea că sunt determinaţi, fermi, duri. Şi dacă nu pot fi puşi alături de vizionarii politici care au schimbat lumea, măcar demni urmaşi ai domnilor din iconografia naţională să pară. Şi cum sunt prea autosuficienţi sau ipocriţi pentru a mai putea crede în forţa ideilor, se mulţumesc să le mimeze. Incitaţi de consultanţii politici a căror incapacitate e depăşită doar de cinism, politicieni din accident instigă naţiunea la pasivitate civică. Cooperarea şi interesul public, participarea şi cetăţenia le par atât de absurde iar simpla referire la ele răsună atât de artificial încât devin improbabile pentru toţi. Şi totuşi, lumea se mişcă după alte reguli. Coaliţiile şi buna guvernare fac casă bună, ajustarea ideologică şi pragmatică la realitate se îmbină perfect cu implicarea cetăţenilor în treburile publice. La noi însă, pentru a controla puterea, coaliţiile au fost declarate contra naturii. Numai majorităţile contează. E ca şi când familia, o coaliţie şi ea, nu ar fi naturală, ci un spaţiu artificial în care dic-tatura celui puternic impune celorlalţi membri totul.

Cea mai puternică femeie din lume în 2006 şi 2007, după clasamentul celor de la Forbes, Angela Merkel, conduce un guvern de mare coaliţie. Şi puterea sa nu a fost diminuată de această situaţie. Din contră. După alegerile din septembrie 2005, când partidul său reuşise doar un avans de 1% faţă de social-democraţi (35,2 % faţă de 34,2 %), Angela Merkel părea să îşi încheie rapid socotelile cu politica. Dar în Germania raţiunea a precumpănit. Alegerile anticipate nu erau posibile constituţional decât printr-un artificiu de care tocmai abuzase Gerhard Schröder (moţiunea de încredere respinsă chiar de reprezentanţii majorităţii), iar revenirea la urme nu putea rezolva blocajul politic, ci risca să îl adâncească. Iar dacă politica este în primul rând - cum unii nu încetează s-o spună, dar nu par să o şi creadă - arta compromisului, iar nu continuarea războiului (civil?) pe timp de pace, atunci consensul şi coaliţia sunt opţiuni nu doar oportune, ci şi viabile. Şi, cel puţin în Germania, formula a mers. După un sondaj recent publicat în săptămânalul Bild am Sonntag, 76% din germani îşi doresc că Merkel să îşi conserve mandatul şi după alegerile din 2009. Ori aşa ceva nu s-a mai întâmplat cu un şef de guvern în funcţie de la Adenauer încoace. Sursa popu-larităţii rezidă în stilul sobru şi capacitatea de cooperare pe care Angela Merkel le-a demonstrat şi pe plan intern, şi pe plan extern.

Dar dacă în Germania marea coaliţia nu e o surpriză, în Franţa, ţară majoritaristă, Nicolas Sarkozy a reuşit să surprindă "deschiderea" sa. Pentru sarkoziştii cei mai fideli, faptul că 20% din guvern este format din socialişti e o blasfemie. Dar iată că, până şi în Franţa, ţara scandalului Dreyfus, dreapta nu mai e chiar aşa de dreaptă. Bernard Kouchner, un socialist, e ministru de externe, aşa cum Eric Besson, fost secretar naţional al partidului socialist şi membru al echipei lui SégolPne Royal până în februarie 2007 e secretar de stat pentru prospectivă şi evaluarea politicilor publice, iar Jean-Pierre Jouyet, fost director de cabinet al lui Lionel Jospin e secretar de stat pentru afaceri europene. Iar deschiderea a continuat: lui Hubert Védrine (fost secretar general al preşedinţiei franceze sub Mitterand şi ministru de externe în guvernul Jospin) Sarkozy i-a încredinţat redactarea unui raport privind modernizarea, lui Jack Lang (fost ministru al culturii şi Educaţiei în mai multe guverne socialiste) i-a oferit un loc în comisia pentru reformă instituţională iar pe Dominique Strauss-Kahn (fost ministru de finanţe în guvernul Jospin) îl susţine pentru funcţia de director general al FMI. În doar câteva săptămâni Sarkozy a trecut de la naţionalismul din campanie spre socialism fără să eşueze în naţional-socialism? Cum se explică transformarea? Căci dacă "deschiderea" nu e o "mare coaliţie", altfel spus, nu e o ajustare a programelor politice spre un numitor comun, rămâne totuşi o formă discretă de coabitare funcţională. Astfel încât poporul de stânga să nu fie exclus, iar tensiunile inutile să nu se acumuleze.

Coaliţie sau coabitare, Occidentul caută să asigure guvernării drumul spre public. La noi însă, vrajba transformă guvernarea într-un exerciţiu de echilibristică. E adevărat, de la Maiorescu încoace ştim că ceea ce e bun în vest nu e bun la noi. Aşa că, de ce să ne mai jucăm cu forma, când nu corespunde fondul? Dar totuşi poate că, dacă tot vrem să fim europeni, poate mai învăţăm ceva şi din experienţa lor.