Confuzia rolurilor

Ascunzîndu-se în spatele principiului reprezentativităţii, cei 163 de deputaţi care au res-pins cererea de percheziţie a locuinţelor lui Adrian Năstase, compromiţînd, o dată în plus, Parlamentul, au dovedit lipsă de responsabilitate. Căci nu persoanele, ci instituţia a fost compromisă. Iar instituţia nu se poate apăra de cei ce o minează din interior. Ceilalţi 131 care au votat altfel nu au mai contat. Ei au fost doar o contrapondere statistică. Confuzia este totală, iar situaţia pare cu atît mai gravă cu cît votul de marţi se înscrie într-o serie. Evenimentele se succed cu rapiditate. Respingerea ordonanţei DNA şi negocierea ei politică dădea deja semnalul unei ofensive împotriva anticorupţiei. Priorităţile partidelor, chiar la nivel formal, par să se fi schimbat. Statul de drept şi domnia legii nu mai sînt argumente suficiente pentru a accepta transformarea justiţiei în Putere. Căci Puterea e unică, nu se împarte, nici nu poate fi separată, iar partidele sînt singurele instrumente prin care se manifestă. De aceea nu mai contează nici imaginea Parlamentului, nici cota electorală a partidelor, nici chiar integrarea României. Odată pierdută puterea, nu se mai poate recupera.

De aceea, votul împotriva percheziţiei nu a fost o victorie a parlamentarismului, ci a partitocraţiei. Adrian Năstase nici nu conta. Şi dacă a reuşit să manipuleze situaţia, nu a convins pe nimeni, nici în Parlament, nici în afara lui. Lupta sa pentru supravieţuire e solitară. Nu pentru a-l proteja pe Năstase, ci pentru a avertiza parchetele şi curţile care încă nu au înţeles că guvernele sînt efemere, pe cînd partidele se eternizează, s-a reprezentat partitura votului. Percepţia opiniei publice nu se schimbă. Chiar şi în mai 2005, cînd optimismul domina în privinţa combaterii corupţiei, conform Barometrului Opiniei Publice, 65% dintre români considerau parlamentarii ca fiind corupţi, aceştia ocupînd locul întîi înaintea poliţiştilor (60%), doctorilor (58%) sau miniştrilor (56%).

Cu toate sofisticatele argumente de partid, parlamentarii nu par într-adevăr interesaţi de consecinţele instituţionale ale acţiunilor lor. Pentru orice eventualitate au mimat, însă, disputa. Confruntarea asupra procedurii de vot a creat o falsă dezbatere, menită să acopere compromisul partitocratic. Votul deschis ar fi fost o evidentă încălcare a principiului reprezentativităţii, consacrat de articolul 69 din Constituţie, prin interzicerea mandatului imperativ. Dar dacă nici un parlamentar nu poate fi tras la răspundere pentru votul său, nu rezultă că ar trebui să şi voteze împotriva curentului majoritar în opinia publică. Dacă parlamentarii, pentru a realiza interesul general, trebuie protejaţi de tirania majorităţii, nu înseamnă că nu trebuie să se opună percepţiei publice. Şi dacă o fac, îşi asumă consecinţele. Folosind un subterfugiu procedural, partidele au sperat să poată folosi votul ca pe un mijloc de negociere şi şantaj.

Pe de o parte, coaliţia a demonstrat, o dată în plus, că funcţionează doar într-un cadru cu geometrie variabilă. Lipsa consensului în privinţa percheziţiei a tulburat mecanismele guvernării? Ba din contră. Votul PNL a părut mai degrabă un exerciţiu impus, iar PD a părut încă o dată izolat. În acest context, protestul Asociaţiei Magistraţilor privind neconstituţionalitatea criticilor lui Traian Băsescu referitor la starea justiţiei, urmat de atacul lui Dinu Patriciu la adresa aceluiaşi, creează, poate nedrept, imaginea concertării.

Asistăm la o adevărată confuzie a rolurilor. Conflictul dintre instituţii a atins un nivel ridicat. Preşedintele şi Primul ministru nu par a comunica, Parlamentul se revoltă împotriva DNA, majoritatea nu îşi sprijină minis-trul într-o acţiune semnificativă, partidele cenzurează jus-tiţia, magistraţii vor să atace un discurs al preşedintelui la Curtea Constituţională, iar opinia publică constată că strategia anticorupţie s-a împotmolit şi încearcă să impulsioneze reluarea ofensivei. Criza bate la uşă, iar soluţiile se lasă încă aşteptate.