English
Contrar voinţei multor politicieni sau reprezentaţi ai cultelor, problema libertăţii religioase şi a limitelor impuse prin noua legislaţie românească a devenit prima temă de dezbatere publică în România europeană. Confuzia dintre stat şi biserică promovată cu râvnă de falanga clericalo-politicianistă a produs prima reacţie critică internaţională după aderarea ţării noastre la UE. Statul de drept, ca spaţiu neutru în care diferenţele private sunt anulate, este periclitat din motive politicianiste. Incapacitatea politicienilor de a-şi asuma misiunea de gardieni ai spaţiului public şi ai interesului general a pus democraţia românească la încercare. Progresele faţă de vechea legislaţie a cultelor sunt minime. Ca şi în cazul partidelor politice sau al asociaţiilor etnice, legea a fost astfel redactată astfel încât să avantajeze cultele recunoscute şi să împiedice manifestarea altora. În felul acesta, concurenţa altor culte este limitată. Iar unul din motive îl reprezintă finanţarea publică a cultelor în România. Ori, astfel, statul finanţează biserica, religia transformându-se dintr-o problemă privată într-una publică. În aceste condiţii nu este deloc surprinzător că numărul cultelor recunoscute nu a crescut faţă de perioada comunistă. Singura excepţie o reprezintă Biserica greco-catolică, ce a fost însă repusă în drepturi încă din 1990. Pe de altă parte articolul 13 din noua lege afectează grav libertatea de exprimare şi sugerează un fundamentalism cel puţin latent. Interzicerea prin lege a "ofensei publice adusă simbolurilor religioase" contravine flagrant spiritului democraţiei liberale şi statului de drept. O demonstraţie în plus a democraţiei de faţadă practicată, iată, la unison de partide şi culte, organizaţii private care vor să controleze spaţiul public.
Dar cum s-a ajuns la această situaţie? Legea ce a primit numărul 969/2006, menită să înlocuiască vechiul Decret 177 din 4 august 1948 pentru regimul general al cultelor religioase, a fost moşită de Mona Muscă. Pe numele său oficial, Legea privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor, a trecut de şedinţa de Guvern pe 14 iulie 2005, cu două săptămâni înainte ca Mona Muscă să îşi înainteze demisia din echipa Tăriceanu. N-ar trebui trasă de aici concluzia că responsabilitatea guvernamentală în această privinţă nu ar fi existat. În Expunerea de motive, semnată chiar de Călin Popescu Tăriceanu, într-o contradicţie evidentă cu spiritul liberalismului, se manifestă dintr-un început interesul obsesiv pentru democraţia sondajelor, iar nu pentru democraţia efectivă şi statul de drept:
Legea cultelor a fost redactată doar sub influenţa cultelor recunoscute. Ministerul Culturii şi Cultelor nu a realizat consultări decât cu reprezentanţii acestora, ignorând prevederile legii transparenţei. Iar mai târziu, când legea a ajuns în dezbaterea Parlamentului, interesul pentru consultări a fost la fel de scăzut. Mai mult, articolul 13 a fost introdus în Camera Deputaţilor şi nu în proiectul guvernamental. Politicienii români au ignorat cu desăvârşire poziţiile partidelor şi curentelor europene de la care se revendică şi au consfinţit faptul că apostazia este o crimă. S-au dovedit nu doar oportunişti, ci şi fundamentalişti. Şi dacă la Senat legea a trecut în noiembrie 2005 prin asumare tacită, la Camera Deputaţilor, după toate protestele din cele 222 de voturi exprimate, doar unul a fost împotrivă şi o abţinere.
Legea acum criticată drept cea mai restrictivă din Europa în privinţa libertăţii religioase a fost redactată discret de cei interesaţi, ca şi când problema relaţiei dintre stat şi biserică ar fi una ce priveşte doar cultele recunoscute, nu toată societatea. În consecinţă, în România nici bisericile, nici cetăţenii nu sunt egali. Prin legea cultelor s-a operat o ruptură între bisericile bune şi admisibile de cele mai puţin bune, ca şi între cetăţenii liberi să îşi exprime credinţa şi cei mai puţin liberi în a-şi exprima îndoielile.
Euro
Dolar SUA
Franc elveţian
Liră sterlină
Gram de aur
