Contrabandişti şi baptişti

Se spune că în Statele Unite, în vremurile de dinaintea Prohibiţiei, s-a format o stranie alianţă, între acei baptişti care doreau interzicerea vânzării duminicale de alcool şi contrabandişti... care doreau acelaşi lucru. Din motive diametral opuse, evident.

Nu ştiu cât de adevărată este istoria aceasta. Oricum ar fi, economistul american Bruce Yandle a folosit-o pentru a construi un model. Unul care explică un fapt bizar al zilelor noastre.

Baptiştii, în această interpretare, ar sprijini din motive religioase o politică restrictivă relativă la alcool. Însă restricţiile convin, paradoxal, şi contrabandiştilor. Scopul lor ar fi să obţină o ridicare a preţului la băutură şi să îşi sporească, astfel, profiturile în detrimentul comersanţilor legali.

Cele două grupuri nu sunt într-o alianţă formală. Dimpotrivă. Ele se pot detesta sau critica unul pe altul. Dar se întâmplă să sprijine aceleaşi politici. Uneori chiar aceiaşi politicieni. Aceştia din urmă se pot revendica de la o platformă morală, în vreme ce acţionează ca un lobby al traficanţilor de băutură. Vorba lui Will Rogers: "Prohibiţia este mai bună decât să nu mai găsim deloc alcool".

Modelul teoretic al lui Yandle mi-a adus aminte de ceva. Scriam, zilele trecute, câteva paragrafe despre sistemele de vot de tip turneu (cu mai multe runde). Cel mai simplu dintre acestea este bine-cunoscutul sistem de vot în două tururi.

Unul dintre aspectele iritante ale acestui sistem - care are, altminteri, şi numeroase calităţi - este posibilitatea apariţiei "coaliţiilor contra naturii". Cunoaşteţi schema. În primul tur vedem candidaţi care se joacă în picioare unii pe alţii. Criticile curg gârlă, acuzaţiile zboară dintr-o parte în alta. Suntem asiguraţi, de către fiecare, că toţi ceilalţi concurenţi sunt Belzebub în persoană.

Iar în turul 2... surpriză! Candidaţii eliminaţi, măcar o parte dintre aceştia, se aliază cu unul sau cu celălalt rămas în cursă. Dintr-o dată, tabloul se schimbă. Se strâng mâini, se fac declaraţii de fidelitate. Onorabilul este prezentat ca un stejar al Naţiunii. Diferenţele de program şi de ideologie sunt strecurate sub preş. Caragiale are formula, memorabilă, de nedepăşit, care rezumă întreaga situaţie: "Pupat Piaţa Independenţei".

Ce explică, teoretic, imaginea aceasta? Psihologii ar vorbi, bănuiesc, despre personalităţi duale. Un adept al realismului politic ar vorbi, cred, despre alianţe în care interesul dictează principiilor.

Modelul lui Yandle ne permite, cred, să vedem chiar dincolo de orizontul unor asemenea scene. Pentru el, "baptiştii" şi "contrabandiştii" nu sunt nicidecum unul la remorca celuilalt. Baptiştii din istoria sa resping categoric scopurile şi metodele contrabandiştilor. Însă rezultatul final este un gen de cartelizare.

Una care este posibilă datorită unor politicieni. Ceea ce l-a interesat pe Yandle a fost să explice relativa uşurinţă cu care sunt introduse diferite reglementări. Iar aici se observă rolul activ al unor politicieni capabili (sau lipsiţi de scrupule, dacă doriţi) să joace "pe două fronturi" să mobilizeze suport din partea unor grupuri care, altminteri, nu au nimic în comun.

Câteva observaţii rapide.

Nu oricine, se pare, poate fi politician pe o scenă politică de felul celei de mai sus. Să spui una şi să crezi alta, să întinzi mâna unor oameni aflaţi pe poziţii diametral opuse, să te pui, cu egal entuziasm (real sau mimat) în serviciul ambilor - aceasta nu pare o carieră pentru cineva care pune preţ pe valoarea integrităţii.

"Bine" - ar răspunde unii - "dar aceasta este, în ultimă instanţă, o dovadă a utilităţii acestui fel de politician. El este un adevărat negociator, care armonizează interese foarte diferite. Alternativa ar fi, poate, conflictul, dezordinea".

Este ceva adevăr şi aici. Mai rămâne să demonstrăm şi că acest tip de reglementare, susţinută de coaliţii de grupuri incompatibile, este una optimală. Suspiciunea teoreticienilor este că nu...

Pe de altă parte, modelul coaliţiior de facto de acest gen risipeşte unele iluzii. În ştiinţele sociale, ca şi în discursul cotidian, ne referim adesea la "public". Însă acesta este departe de a fi o categorie fără fisuri. Iar modul în care se articulează unele dintre aceste interese sfidează orice logică.

Intuitiv, politicienii de carieră ştiu aceste lucruri. Succesul lor depinde, în destule situaţii, tocmai de abilitatea de a mobiliza suport din direcţii extrem de diferite, din partea unor segmente ale electoratului aparent incompatibile.

Problema mea cu teoria lui Yandle nu ţine de ceea ce acesta afirmă, ci mai degrabă de ceea ce lasă la o parte. Cum se face că grupuri social semnificative ajung să afirme valori diametral opuse?

Mi se va spune că aşa este în oricare societate. Unul doreşte să mănânce carne, altul este vegetarian. Unul vrea un parc, altul un supermarket - pe acelaşi teren. Conceptual, aici nu este nici o dificultate.

Dificultatea apare la alt nivel. Autoritatea publică, cel puţin într-o lectură liberală sau republicană, ar trebui să fie imună la tentativele de direcţionare a politicilor publice într-o direcţie manifest partizană.

Mai mult: nu cumva forţa unor lobby-uri este amplificată tocmai de faptul că există brokeri ai intereselor lor la nivelul autorităţii publice?

Societatea modernă pare fragmentată dincolo de orice speranţă. Grupuri care trag "pe spuza lor" sunt în competiţie pentru influenţă. Teoria lui Yandle are meritul că ne permite să vedem mai bine cum aceste piese disparate se pot, totuşi, îmbina - în anumite condiţii. Dar şi că rezultatul acestei îmbinări poate fi un exces de reglementare. Iar unii ("contrabandiştii") vor profita activ de pe urma subminării normei pe care, exact din acest motiv au susţinut-o. Morala, în cele din urmă, este următoarea: să fim atenţi nu doar la ceea ce ne dorim, dar şi la cine se întâmplă să susţină acelaşi lucru. Surprizele adesea chiar de acolo apar.