Copilăria de ieri, de azi şi de mâine. Avem motive de panică

Am copilărit în Bucureşti, în mahalaua Giurgiului, lângă Piaţa Progresul. Aveam şi apartament la bloc, dar cum nu avea cine să stea cu mine când mama era la lucru, am aterizat la bunica. Casă de cărămidă netencuită, WC în curte, apă la colţul străzii la cişmea. M-a prăbuşit lipsa de confort? Nici nu am băgat de seamă. Strada era pietruită, cu tei mari care miroseau dumnezeieşte la începutul verii şi foarte lată pentru standardele de azi. Şi înfundată, deci fără masini. Aveam 5-6 copii de vârste apropiate ca vecini. Adică fotbal, ţurca, prinselea. În nopţile de vară stat la poveşti şi felinare din dovleci. Iarna derdeluş şi bătăi cu bulgari. Eram vecin cu şcoala! Vă daţi seama ce înseamnă să poţi merge la şcoala sărind un gard?

De prin clasa a cincea ne-am mutat terenul de joacă în curtea şcolii. O curte mare, cu un teren de baschet, unul de volei (în care se juca mai mult tenis cu piciorul), unul mare de fotbal, mese de ping-pong şi o suprafaţă cu iarbă pe unde ne băteam cu cornete. Eram toată ziua în curtea şcolii pentru că nimeni nu interzicea accesul după cursuri ca azi. Acum a răsărit o ditamai sala de sport care a înghiţit bună parte din suprafaţa liberă dar care zace goală după ore şi au dispărut instalaţiile sportive de pe terenul rămas (ca să nu vină golanii în timpul liber). Oricum copiii nu mai aveau acces după ore.

Cum arată copilăria băiatului meu? Din fericire stăm la curte, una destul de mare, astfel încât avem câini, pisici, peşti de iaz şi acvariu, canari. Sunt prietenii lui de joacă când nu mă găseşte pe mine la o miuţă prin curte, pentru că pe stradă nu se mai poate juca nimeni la ce trafic este. Şi oricum nu există decât un singur copil de vârsta lui, cu care nici nu prea se intersectează. În curtea şcolii nu se poate juca fotbal precum o făceam eu pentru că accesul nu mai e permis, aşa că joacă FIFA în reţea. Mai mergea prin parculeţele de lângă blocuri cu colegii înainte de pandemie, dar nici asta nu mai face pentru că ceilalţi copii au fost speriaţi cu succes de părinţi şi nu mai interacţionează în aer liber să nu se infecteze. Şcoala online e o glumă, ce să înveţi cu 30 de copii conectaţi la internet, fără ieşit la tablă, fără supravegherea profesorului directă (mulţi copii îşi închid oricum camerele la orele online)?

Eu nu aveam internet în copilărie şi pândeam desene animate 10 minute pe zi şi 15 minute sâmbăta, când toţi ştiam cine era Viorica Bucur. Dar citeam, mai ales iarna când era zăpada prea mare sau viscolul mai oprea şi şcolile (da, băiatul meu nu îşi imaginează acum fenomenul asta). Cireşarii, personajele lui Jules Verde, Haralamb Zincă, Rodica Ojog Braşoveanu mi-au populat o parte a copilăriei. Citind, am învăţat să urmăresc un raţionament în paşi, să nu îmi pierd răbdarea la o demonstraţie. Copiii de azi nu mai vor demonstraţii, vor doar concluzii şi alea scurte. Au însă gadgeturi pe care rulează la infinit jocuri, filmuleţe inepte de pe Tik Tok ori muzică de pe You Tube.

Copiii de azi au tehnologie dar nu prea mai au copilărie, dar cum vor arăta copiii de mâine? Evident, cu şi mai multă tehnologie. Am auzit zilele trecute o ştire în care se anunţa trecerea completă în Metavers a unei şcoli din Statele Unite. Am văzut şi o reclamă la Synevo în care un copil era momit cu nişte ochelari de realitate virtuală ca să stea cuminte la analize. Va imaginaţi cum vine asta? Ca şi cum ar avea o consolă pe cap şi două ecrane de telefoane mobile montate în faţa ochilor. Pentru ei se construieşte Metaversul, îşi vor pierde şi bruma de interacţiune socială pe care o mai au copiii de azi, ce să mai pomenesc de copiii de ieri. Vor începe cu jocuri în reţea, ceva mai realiste, mai imersive decât cele de pe consolă. Apoi vor primi o lume virtuală în care să interacţioneze social cu alţii, cu joburi mutate în Metavers treptat pentru o parte dintre ei, ca animatori. Că în virtual ai amprenta de carbon mică şi nici nu rişti să iei nu ştiu ce nouă tulpină dacă te plimbi prea mult pe afară. Pandemia ne-a facilitat prizonieratul în virtual, ne-a obişnuit cu munca online, cu şcoala online, cu întâlnirea prietenilor pe Skype sau Zoom şi nu faţă în faţă. Când am reflexe conspiraţioniste mă întreb dacă nu cumva ăsta era şi scopul.

În concluzie, de la genunchi juliţi, mingea bătută pe maidan şi căţărat prin copaci sau derdelş şi bulgărit am sărit la fotbal pe calculator şi întâlnit cu copii doar prin parcurile de lângă bloc şi ne aşteaptă o lume în care copiii se vor lovi isteric de obiectele din casă încercând să vâneze monştri virtuali (dar foarte reali în ochelarii lor) sau să dea un gol din foarfecă si aterizare pe canapea. Un copil cu ochelari imenşi montaţi pe cap împleticindu-se într-un spaţiu mobilat sărăcăcios e o imagine care mă înspăimântă tot mai mult. Nici n-ar mai fi distanţa prea mare faţă de lumea din Matrix, cu vieţile care migrează în virtual pentru a lăsa în urmă o realitate deprimantă. Om mai avea timp să luăm pilula corectă şi, mai ales, o mai avea cine să ne-o ofere?