Cota de alarmă

După agitaţia şi convulsiile campaniilor electorale de anul trecut viaţa politică, cel puţin sub aspect calitativ, a atins nivelul de avarie. Alegerile parţiale pentru primăria generală a Capitalei redau starea politicii româneşi în general, nu doar a spaţiului competiţional bucureştean, iar evoluţiile partidelor politice şi ale candidaţilor propuşi de aceştia indică o criză. Recrutarea candidaţilor a fost în România singura funcţie pe care partidele o luau în serios. Astăzi capacitatea de a răspunde acestei cereri s-a redus dramatic. Prin gradul scăzut de notorietate sau calitatea îndoielnică a celor mai mulţi candidaţi miza campaniei a fost diminuată iar spaţiul politic vidat. Efectul pervers, previzibil deja, ar putea fi retragerea tactică a electoratului bucureştean lipsit de posibilitatea reală de alegere, dar şi reacţia de respingere a centrului compromis de către provincie.

Participarea la scrutin ar putea atinge cotele cel mai scăzute din istoria alegerilor din Bucureşti. Consternat sau doar dezinteresat, electoratul va sancţiona în felul său partidele care au tratat politica fără decenţă. Nici cele două săptămîni de campanie, nici cele 50 de miliarde de lei nu vor putea reface imaginea politicii româneşti. La alegerile parţiale din 1998, dupa retragerea lui Victor Ciorbea s-au prezentat 36% din alegători pentru a alege dintre 22 de candidaţi. Dacă la alegerile din 3 aprilie vor fi doar 15 candidaţi, în schimb calitatea acestora este mult diminuată. Cele mai importante partide veneau în 1998 cu candidaţi valoroşi aflaţi în poziţii publice sau în conducerile partidelor. Atunci candidau, în afara lui Viorel Lis, care beneficia de avantajul de a fi primar general interimar, Sorin Oprescu (PDSR), Mircea Coşea (din partea APR, fost ministru şi deputat la acea vreme), Alexandu Sassu (pe atunci vicepreşedinte al PD), Gheorghe Tinca (independent, fost ministru al apărării). Alegerile erau ocazia unui experiment politic în vederea relansării PDSR după şirul de crize cu care debutase anul 1998. Ca exerciţiu politic, alegerile parţiale din 2005 nu se aseamănă cu cele de acum 7 ani, deşi astăzi, ca şi atunci, PSD se află în opoziţie. Dacă principalul partid politic (care revendică 600.000 de membri) nu poate trimite fie un lider, fie, dacă riscul este mare şi greu de acceptat în acest moment, un tînăr politician cu viitor european, atunci viaţa politică s-a deteriorat grav.

Pe de altă parte, criza de personal politic pare să afecteze şi adversarii PSD din Alianţa DA. Dacă, în ce priveşte candidatul la primăria generală Alianţa a trimis în competiţie un politician din prima linie, ministru şi vicepreşedinte al PD, în schimb nu reuşeşte să asigure un înlocuitor de acelaşi calibru politic. Deja guvernul condus de Călin Popescu Tăriceanu numără mulţi miniştri fără notorietate pentru a adăuga încă unul fără ca riscul să nu fie resimţit. Forţa politică a miniştrilor este direct proporţională cu poziţia şi influenţa lor în partide. Aflată între mai vechii politicieni cu probleme de imagine şi noii politicieni cu impact mediatic, Alianţa îşi caută echilibrul într-un spaţiu politic nedefinit. Schimbarea lui Adriean Videanu cu Gheorghe Seculici, preşedintele la momentul numirii al Consiliului Judeţean Arad dar necunoscut la nivel naţional indică dificultăţile în privinţa recrutării personalului politic. Faptul că noul ministru este socrul lui Gheorghe Falcă, primar PD al Aradului şi fin al lui Traian Băsescu, conturează un cadru restrîns şi mult prea personalizat de selecţie a decidenţilor. Pe termen scurt, plecarea lui Videanu din guvern şi înlocuirea sa cu Seculici întăresc poziţia politică a PNL în Alianţă şi la guvernare. Pe de altă parte, legitimitatea obţinută de liderii PD în alegeri uninominale, precum cele de primar, a creat un fundament politic de pe care partidul s-a relansat.

Nici situaţia celorlate partide nu pare mai bună. Spectrul politic pare a se confrunta postelectoral cu criza de adaptare la noul context politic. Redefinirea politicii devine un obiectiv prioritar al actualei etape. Integrarea europeană va redimensiona, chiar împotriva voinţei partidelor politice româneşti, spa-ţiul politic autohton. Rezervele clasei politice actuale par epuizate, iar specificul noilor direcţii de dezvoltare conduce spre reconstrucţia radicală a partidelor. Cota de alarmă atinsă în această campanie obligă la o reacţie rapidă. Altfel, decalajul dintre societate şi clasa politică se va adînci, iar crizele se vor acutiza.