CRISTIAN BICHI, BANCA NAŢIONALĂ A ROMÂNIEI : "Zece mituri despre BNR care mor greu"

În contextul proiectului de modificare a Legii privind Statutul Băncii Naţionale a României, prin care se stabileşte aducerea în ţară a rezervelor de aur ale BNR, depus, ieri, de către preşedintele PSD, Liviu Dragnea şi senatorul PSD, Şerban Nicolae, domnul Cristian Bichi, consilier al guvernatorului BNR, a făcut unele precizări publicate, astăzi, pe opiniibnr.ro.

"De mai bine de doi ani de zile, unul şi acelaşi grup de câteva persoane, vehiculează în spaţiul public, pe bandă continuă, "ad nauseam", o serie de acuzaţii neîntemeiate/afirmaţii false la adresa băncii centrale. Ideea călăuzitoare este aceea că repetarea obsesivă a acestora va duce, în cele din urmă, la fixarea lor în mentalul colectiv ca adevăruri incontestabile. Astfel va fi atins obiectivul urmărit, cel al distrugerii reputaţiei băncii centrale pentru satisfacerea unor interese personale ale acuzatorilor. În rândurile următoare, voi arăta ce e în neregulă cu naraţiunile care susţin zece din cele mai întâlnite mituri privind banca centrală.

Mitul nr.1: BNR poate cere orice băncilor

Acest mit priveşte, cu precădere, zona supravegherii bancare. El este exemplificat prin imaginea oficialului din banca centrală care poate discreţionar să dea orice fel de ordine prin telefon conducerii unei bănci comerciale, care le va executa orbeşte.

Nimic mai departe de adevăr!

Supravegherea exercitată de banca centrală nu este atotcuprinzătoare, ea având limite ce trebuie înţelese de către publicul larg. Supraveghetorul bancar poate fi comparat cu un arbitru de fotbal. Persoanele însărcinate cu controlul prudenţial monitorizează instituţiile de credit ca să se asigure că ele respectă regulile prudenţiale şi iau, acolo unde este cazul, măsurile corective prevăzute de legislaţia bancară, de la formularea de recomandări până la aplicarea de sancţiuni. În mod similar, arbitrul va urmări ca jucatorii să respecte regulamentul de joc şi va aplica sancţiunile prevăzute în acesta (de ex. cartonaşe galbene, roşii şi eliminarea din joc). Controlul prudenţial se efectuează în conformitate cu principiile economiei de piaţă, ce presupune dreptul la liberă iniţiativă. Supraveghetorii bancari nu vor interveni în operaţiunile individuale ale băncilor cât timp acestea nu generează îngrijorări prudenţiale, răspunderea pentru deciziile luate revenind managerilor şi administratorilor acestora. Continuând comparaţia cu lumea fotbalului, să precizăm că arbitrul nu se va amesteca în jocul unei echipe dacă ea respectă regulamentul, aceasta fiind treaba antrenorului. Rolul supravegherii prudenţiale este de a obţine asigurarea că proprietarii şi managerii băncilor sunt constienţi de riscurile asumate, că aceste instituţii au sisteme de conducere, informare şi control intern care încurajează prudenţa bancară şi că atunci când o bancă se confruntă cu dificultăţi financiare, acestea sunt gestionate de o asemenea manieră încât să fie evitat riscul sistemic.

Epoca în care supraveghetorii dispuneau de largi puteri discreţionare în activitatea lor a apus de mult în Uniunea Europeană (UE). În prezent, supraveghetorii europeni, inclusiv cei din România, trebuie să respecte un ansamblu în creştere de reglementări prudenţiale foarte detaliate, ce privesc autorizarea şi activitatea băncilor. Aceasta sporeşte răspunderea supraveghetorilor faţă de bănci şi acţionarii acestora. Mai mult, legislaţia europeană direct aplicabilă şi cea naţională oferă protecţie legală instituţiilor supravegheate, acestea având dreptul să conteste deciziile supraveghetorilor în justiţie. Prin urmare, BNR nu poate acţiona în afara puterilor legale ce i-au fost conferite, deci nu va da ordine discreţionare băncilor, întrucât intr-o astfel de situaţie se va vedea adusă în faţa instanţelor de judecată.

Mitul nr.2: BNR nu controlează toate activităţile băncilor şi, în special, nu intervine pentru modificarea comportamentului lor în relaţia cu consumatorii

BNR este instituţia care acordă autorizaţia de constituire şi funcţionare băncilor. Faptul că banca centrală permite intrarea în sistem a băncilor nu înseamnă că ea este responsabilă şi cu supravegherea întregii game de activităţi desfăşurate de către institutiile respective. BNR poate acţiona şi controla numai acele activităţi pentru care are bază legală. În acest context, cred ca nimeni nu se aşteaptă ca BNR să controleze normele de pază şi protecţie contra incendiilor (domeniu rezervat Inspectoratului pentru Situaţii de Urgenţă) sau să verifice soliditatea gratiilor de la uşile si geamurile casieriilor (activitate de competenţa Poliţiei).

Din când în când, în spaţiul public apar critici că BNR nu se implică în modul în care băncile îşi conduc afacerile în relaţia cu consumatorii. Aceste critici reflecta o neînţelegere a responsabilităţilor BNR. Banca centrală este abilitată de lege să exercite supraveghere prudenţiala, ce urmăreşte, în esenţă, asigurarea solvabilităţii şi lichidităţii băncilor, pentru ca acestea să facă faţă angajamentelor lor. Activitatea de supraveghere orientată spre protecţia consumatorului de servicii bancare (supravegherea comportamentală) este în România atributul altei entităţi, ANPC. De asemenea, în ceea ce priveşte protecţia consumatorilor individuali un rol important revine instanţelor judecătoreşti. Relatările din mass-media, arată că ANPC a fost şi este implicată în procese împotriva băncilor, în interesul consumatorilor bancari. Nu întotdeauna aceste procese au fost câştigate de ANPC. Pe acest fundal, este clar că BNR nu poate interveni în cauze privind protecţia consumatorilor deoarece, spre deosebire de ANPC, nu are autorizaţia legală: orice intervenţie de acest gen ar duce la procese ce ar fi, fără îndoială, pierdute. O astfel de acţiune, pe lângă faptul că nu ar avea sens din perspectivă legală, ar duce la o afectare gravă a credibilităţii BNR ca instituţie. Ori credibilitatea reprezintă un activ important pentru o bancă centrală, fiind fundamentală pentru o conducere eficientă a politicii monetare.

Mitul nr.3: BNR este avocatul băncilor

Potrivit acestui mit, BNR este avocatul din oficiu al băncilor. Altfel spus, în jargon economic, banca centrală a făcut obiectul unei capturi de reglementare ("regulatory capture"), devenind captiva băncilor şi apărând cu orice preţ interesele acestora. Pe ce se întemeiază o astfel de afirmaţie falsă? Pe faptul că BNR a avut pozitii proprii şi a prezentat analize referitoare la propunerile legislative privind conversia în lei a împrumuturilor în franci elvetieni, darea în plată şi limitarea dobânzilor, care au arătat impactul estimat al acestor reglementări asupra situaţiei financiare a băncilor individuale şi asupra sănătăţii sistemului bancar în ansamblul său. Ori aceaste analize sunt impuse de funcţia pe care o are banca centrală de asigurare a stabilităţii financiare. Ele nu au fost făcute la cererea băncilor şi nici în interesul acestora. Interesul ce stă la baza unor astfel de analize este cel prevăzut de legea română: identificarea şi prevenirea riscurilor la adresa întregului sistem bancar, cu potenţiale efecte adverse asupra stabilităţii macroeconomice. Analizele de impact sunt cerute şi de principiile universale ale unei "bune reglementări" şi ele pot fi utile forului legislativ în luarea documentată a celor mai bune decizii. Importanţa acestor analize de impact a fost/este cu atât mai mare cu cât iniţiatorii proiectelor legislative respective nu au acordat atenţie (deosebită) acestui aspect. Dezbaterile generate de analizele respective au dus, în multe situaţii, la o îmbunătăţire a prevederilor legislative propuse. Să ne închipuim, de exemplu, ce perturbări grave ar fi fost în economia României dacă s-ar fi adoptat automat propunerea a doi dintre criticii vocali şi constanţi ai BNR ca dobânda, remuneratorie şi cea penalizatoare, la contractele de credit denominate în lei să nu depăşească cu mai mult de 50% pe an dobânda legală (adica 2,62% la acel moment).

Mitul nr.4: BNR a acordat ajutor de stat băncilor cu capital străin prin reducerea rezervelor minime obligatorii

Cei care sunt în spatele acestor afirmaţii nu înţeleg sau se fac că nu înţeleg conţinutul noţiunii de ajutor de stat. Rezervele minime obligatorii reprezintă un instrument de politică monetară. Potrivit reglementărilor europene privind competiţia, activităţile curente ale băncilor centrale legate de politica monetară nu fac obiectul normelor privind ajutorul de stat. Si încă un aspect. Rezervele minime obligatorii reprezintă disponibilităţile băneşti ale instituţiilor de credit, în lei şi în valută, păstrate în conturi deschise la Banca Naţională a României, la nivelul solicitat de banca centrală, cu scopul principal de a permite acesteia să controleze procesul de expansiune a creditului în economie. Deci ele sunt active ale băncilor sau altfel spus creanţe ale acestora asupra BNR. Ele nu sunt fonduri ale statului şi nici fonduri ale BNR. Prin atragerea sau eliberarea de rezerve minime deţinute la BNR, banca centrală urmăreşte să obţină efectele dorite de politică monetară.

Mitul nr.5: Evaluările BNR privind riscul sistemic s-au dovedit a fi exagerate

Riscul sistemic reprezintă posibilitatea ca problemele majore ale unei instituţii bancare să ducă prin contaminare la o criză a întregului sistem bancar, cu efecte negative asupra economiei reale. Băncile prin natura lor sunt sensibile la riscul sistemic. Ele funcţioneaza cu un grad ridicat de îndatorare şi au active a căror valoare este greu de evaluat. De asemenea, depozitele băncilor sunt rambursabile la cerere, la valoare nominală, potrivit principiului "primul venit, primul servit". Aceste caracteristici fac ca băncile să devină uşor ţinta unor retrageri masive de depozite, deponenţii reacţionând excesiv la zvonuri şi retrăgând fonduri chiar din bănci solide. Astfel, problemele cu care se confruntă una/ mai multe instituţii bancare pot declanşa prin contaminare o criză de sistem. Pentru a lupta împotriva riscului sistemic, în anii recenţi, ţările lumii au introdus un nou tip de supraveghere, cea macroprudenţială.

La porţile Orientului, grupul consacrat de critici ai BNR ia în băşcălie problema riscului sistemic. Totodată, membrii acestuia încearcă să impună teza că banca centrală exagerează în legatură cu posibilitatea apariţiei unui risc sistemic pentru a bloca iniţiative legislative. Ideea a fost lansată în perioada discuţiilor iniţiale legate de darea în plata şi este menţinută în viaţă prin argumentul că posibilul risc sistemic amintit în analizele BNR de atunci nu s-a materializat după intrarea în vigoare a legii respective. Avem de a face însă cu un mic truc, opiniile BNR faţă de o situaţie fiind translatate în raport cu totul şi cu totul o altă situaţie. În acest sens, se evită cu grijă să se precizeze că analizele BNR priveau prima forma a proiectului de act normativ şi nu varianta de text după aducerea sa în acord cu dispoziţiile constituţionale. Una este să ai 8.000 de persoane care au recurs la darea în plată şi alta este să fi avut câteva sute de mii. Şi una e să poţi să returnezi creditorului oricâte case şi terenuri vrei şi alta e să respecţi un plafon astfel stabilit ca sub incidenţa legii să nu intre decât cei ce nu pot plăti (cazuri sociale) şi nu şi cei care nu vor să plătească. Curată onestitate intelectuală a criticilor de profesie!

Mitul nr.6: Deponenţii vor fi supuşi recapitalizării interne ("bail-in"), deoarece conducerea BNR doreşte neapărat aderarea României la Uniunea Bancară

Ce poate fi mai potrivit pentru a aţâţa deponenţii împotriva băncii centrale şi sistemului bancar decât a inocula acestora ideea că, prin aplicarea reacapitalizării interne, depozitele lor bancare vor fi confiscate pentru a salva "băncile delicvente" şi "banksterii"? Şi toate acestea datorită încăpăţânării conducerii BNR ce acţionează ca România să intre în Uniunea Bancară! Ne aflăm în faţa unui "fake-news" monumental. Recapitalizarea internă (bail-in) se aplică oricărei ţări din UE, indiferent dacă este sau nu membră a Uniunii Bancare. Să explicăm, ce şi cum, mai detaliat!

Uniunea Bancară este o iniţiativă de integrare mai puternică a sistemelor bancare din ţările zonei euro. La acest moment, ea se compune dintr-un mecanism unic de supraveghere (MUS) şi un mecanism unic de rezoluţie (MUR). Cel de al treilea pilon al Uniunii Bancare, schema comună de garantare a depozitelor, nu a fost încă înfiinţat. Ţările din afara zonei euro pot participa la Uniunea Bancara, la cererea acestora, prin mecanismul cooperării strânse, dar nu există nici o legatură între participare şi implementarea recapitalizării interne.

Recapitalizarea internă, ca instrument de rezoluţie bancară, a fost introdusă în statele Uniunii Europene ca urmare a transpunerii în legislatiile lor naţionale a directivei europene 2014/59/UE privind redresarea şi rezoluţia instituţiilor de credit şi a firmelor de investiţii. Termenul final de implementare a directivei a fost 1 ianuarie 2016, prevederile acesteia fiind obligatorii pentru toate ţările din UE. Prin urmare, recapitalizarea internă se aplică, în egală măsura, ţărilor UE din Uniunea Bancară cât şi ţărilor UE din afara acesteia.

Mitul nr.7: Recapitalizarea internă se aplică, discreţionar şi generalizat, numai depozitelor bancare

Recapitalizarea internă este un instrument prin care o autoritate de rezoluţie (BNR) poate impune creditorilor unei bănci să absoarbă pierderi sau poate converti în acţiuni anumite datorii ale băncii. Pentru ca dezinformarea să-şi atingă scopul, autorii acesteia prezintă insistent recapitalizarea internă numai în relaţie cu depozitele clienţilor, ca o confiscare a acestora. Nu se face decât extrem de rar precizarea că depozitele acoperite - depozitele garantate până la nivelul limitei de 100.000 de euro, în echivalent lei, pe deponent şi pe bancă - nu intră în sfera de aplicare a recapitalizării interne. Aceasta înseamnă că aproape toate depozitele persoanelor fizice vor fi excluse de la "bail-in" (99,7% din aceşti deponenţi aveau depozitele acoperite integral în anul 2017). Uneori se afirmă că depozitele garantate ale firmelor vor fi afectate de recapitalizarea internă, deşi acest lucru nu este adevărat. Din 2016, garanţia oferită de Fondul de Garantare a Depozitelor Bancare s-a extins şi asupra depozitelor întreprinderilor mari; până atunci erau garantate numai depozitele întreprinderilor mici şi mijlocii şi ale altor entităţi asimilate acestora. Nu se fac referiri nici la faptul că datoriile intră în recapitalizare internă conform "principiului cascadei", depozitele negarantate urmând altor categorii de instrumente mult mai riscante, deci posibilitatea absorbirii pierderilor de deponenţi pentru fracţia lor de depozit negarantată se reduce semnificativ. De asemenea, nu se spune nimic despre faptul că, în anumite condiţii, depozitele negarantate pot fi excluse de la aplicarea instrumentului respectiv de rezoluţie, resursele financiare necesare urmând a fi obţinute de la fondurile de rezoluţie, constituite din contribuţiile regulate ale instituţiilor de credit. Mai mult, depozitele negarantate pot fi convertite în acţiuni ale băncii în rezoluţie.

În alegaţiile lor, criticii de serviciu ai BNR dau impresia că recapitalizarea internă se aplică în mod generalizat şi discreţionar. În realitate, ea are loc doar în relaţie cu o bancă aflată în pragul falimentului şi în cazul căreia autorităţile relevante au stabilit oficial că intră sau este susceptibilă de a intra în dificultate majoră. Totodată, pentru a corespunde cerinţelor Curţii Europene a Drepturilor Omului (CEDO), recapitalizarea internă respectă principiul conform căruia niciun creditor nu va fi tratat mai rău decât în cazul falimentului băncii ("no creditor worse-off"). Credeţi că detractorii BNR amintesc ceva despre acest principiu? As, ei tac mâlc în această privinţă! Altfel, dividendul pe care il urmăresc, cel al generării/încurajării de sentimente ostile ale clienţilor băncilor comerciale împotriva acestora şi a băncii centrale s-ar pierde.

Mitul nr.8: BNR se opune procesului de aderare a României la zona euro

O altă dezinformare grosolană. E absurd să aduci o asemenea acuzaţie când BNR este singura instituţie unde de ani buni funcţionează un "Comitet pentru pregatirea trecerii la euro", care dezbate aspecte tehnice ale acestui proces. De asemenea, banca centrală a fost implicată alături de guvern şi alte entităţi în elaborarea "Raportului de fundamentare a procesului de trecere la euro" şi a "Planului naţional de adoptare a monedei euro". De remarcat că acuza ce susţine că BNR sabotează adoptarea euro de către Romănia intră în contradicţie cu cea potrivit căreia ţara noastră va intra în Uniunea Bancară doar pentru că banca centrală îşi doreşte acest lucru (vezi mitul 6). In acest context, reamintim că participarea la Uniunea Bancară este o etapă obligatorie pentru orice ţară UE non-euro în drumul său spre moneda unică europeana.

Mitul nr.9: Reglementările de prudenţă bancară sunt învechite

Acuzaţia de mai sus nu se bazează pe nicio exemplificare. Doar se afirmă sentenţios că, în România, "creditul comercial ...este îmbâcsit de reguli de prudenţialitate bătrâneşti, impuse acum 20 de ani" şi menţinute de banca centrală. Daca am da crezare acuzelor, majoritatea regulilor prudenţiale au fost adoptate exact în 1999 (?!) şi au rămas neschimbate. În fapt, reglementările prudenţiale româneşti sunt aliniate cu cele europene, care sunt, în proporţie covârşitoare, permanent actualizate. Si ele privesc creditul bancar şi nu creditul comercial, cum greşit afirmă un critic consacrat al băncii centrale. Alinierea majoră a regulilor prudenţiale naţionale cu cele europene a avut loc în 2006, când a fost adoptată OUG nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului. Acest act normativ a suferit numeroase amendamente şi completări în timp. De asemenea, au fost transpuse în dreptul românesc prevederile cuprinse în valul de reglementări europene ce a urmat declanşării crizei financiare globale în 2007. De subliniat că, băncile în activitatea lor se supun nu numai prevederilor prudenţiale din directivele europene (aşa cum au fost transpuse în dreptul naţional) ci şi celor cuprinse în regulamentele europene, care sunt de directă aplicare în toate ţările UE. Ori apelul din ce in ce mai des al legiuitorului european la regulamente in detrimentul directivelor este un fenomen ce s-a manifestat în anii recenţi.

Mitul nr.10: Alte ţări încasează dobânda la aurul depozitat la Banca Angliei

Afirmaţia de mai sus este falsă. Promovarea acestui mit se bazează pe crearea şi întreţinerea unei confuzii în privinţa înţelesului sintagmei "aur depozitat la Banca Angliei". În realitate, aurul depozitat (aflat in custodie) la Banca Angliei nu produce dobândă pentru băncile centrale care au decis să se foloseasca de astfel de servicii prestate de banca centrală britanică. Dobânzi se pot obţine numai dacă entitatea ce are deţineri de aur la Banca Angliei ia decizia de a împrumuta metalul preţios (aflat în custodie) unei bănci specializate de pe piaţa londoneză, care deţine conturi de aur cu Banca Angliei, ceea ce facilitează astfel de tranzacţii. Deci, dobânda se poate obţine doar de la o bancă comercială şi nu de la Banca Angliei. Constituirea de depozite la Banca Angliei este doar o etapă necesară pentru a putea accesa eventual piaţa împrumuturilor de aur. Într-o tranzacţie de împrumut de aur, băncile centrale sunt supuse riscului de credit. În cazul în care banca comercială s pecializată împrumutată nu poate rambursa cantitatea de aur primită, banca centrală va pierde aurul plasat. Decizia de a face împrumuturi de aur ţine de condiţiile curente de piaţă (existenţa unor dobânzi pozitive sau cotaţii atractive) care să contrabalanseze riscul pe care o bancă centrală doreşte să şi-l asume. În funcţie de politica lor investiţională, unele bănci centrale fac împrumuturi de aur, în timp ce altele nu se angajeaza în astfel de tranzacţii."