Criză cu vedere spre Europa

Dincolo de bîlbîielile şi incoerenţele guvernării noastre, în abordarea problemelor crizei economice, uimitor este faptul că niciunul dintre actorii politici implicaţi, nicio voce din zona societăţii civile, a sindicatelor sau patronatelor, nimeni nu încearcă să pună situaţia României în context european. Toată lumea se comportă ca şi cum hotarele ţării sunt limita absolută de interes şi arealul în care vor fi găsite toate soluţiile. Înfundaţi pînă la gît în nămolul politicii locale, uităm pur şi simplu că România este parte a Uniunii Europene, atât economic, cît şi administrativ, ba chiar şi politic, iar ceea ce se întîmplă în acest spaţiu are, în multe privinţe, un impact mai mare asupra economiei şi a societăţii româneşti, decît ceea ce moşmondim noi prin ograda noastră desfundată.

Vestea cea rea este că în Europa lucrurile sunt, în ciuda aerului de superioritate pe care şi l-au luat liderii politici ai vechiului continent, la fel de grave, dacă nu chiar mai grave decît în SUA. Chiar dacă Statele Unite au pierderi mult mai importante decît europenii, de pe urma crizei, cel puţin acolo, schimbarea de administraţie a creat pentru un moment condiţiile unei acţiuni masive anti-criză, concertată politic şi susţinută fără ezitări de cea mai mare parte a populaţiei. Pentru cine are ochi să vadă, Europa, chiar dacă nu a achitat decît o parte din nota de plată americană, a devenit, în schimb, un vulcan social în plină erupţie şi un teritoriu al inconsistenţei politice. Manifestaţii anti-guvernamentale de amploare străbat continentul, din Marea Britanie şi Spania, pînă în Lituania, Letonia şi Estonia, avînd epicentrul în Franţa, unde milioane de oameni se află în stradă. Motivele acestor proteste pe scară largă sunt, local, diferite. În Marea Britanie, o întreagă comunitate s-a mobilizat împotriva folosirii muncitorilor italieni şi portughezi, în defavoarea celor britanici, de către o companie franceză din indus­tria nucleară. Sindromul instalatorului polonez din Franţa este tot una cu sindromul lucrătorului est-european din industria cărnii, din Germania, al marinarului leton sau eston din Suedia etc. În Islanda, guvernul s-a prăbuşit sub acuzaţia de ineficienţă în apărarea economiei locale şi a resurselor financiare ale populaţiei. În Franţa, manifestaţiile de masă au pus la un loc nemulţumirile celor mai diferite categorii de cetăţeni, de la profesori şi cercetători, nemulţumiţi de reformele guvernamentale preconizate, pe spinarea şi din buzunarul lor, la funcţionarii publici, transportatori şi lucrători industriali. Dincolo de motivele locale, care mobilizează această "ridicare în masă" anti-guvernamentală a europenilor, peste tot se resimte un sentiment puternic şi larg împărtăşit de frustrare. Politicile anti-criză sunt susţinute din buzunarul plătitorului de impozite, dar au ca beneficiar marile instituţii financiare, ori financiar-industriale. Ori, tocmai locul privilegiat al acestor întreprinderi în sistemul economic, resursele uriaşe pe care le-au gestionat, nu de puţine ori privilegiile economice de care s-au bucurat, create legal sau pe lîngă lege, îi recomandă cel mai puţin pentru a fi cei mai importanţi beneficiari ai injecţiilor de resuscitare cu capital de stat, care se fac cu frenezie, în mai toate marile economii ale Europei, după model american. Sentimentul de "nedreptate socială", de împărţire a costurilor crizei economice, între "cei de nu au" şi "cei ce au", în defavoarea netă a celor din prima categorie, redeschide agenda cea mai sensibilă la nivel european, cea socială. Este sau nu Uniunea Europeană un instrument pentru a promova un proiect social comunitar, nu doar un spaţiu economic integrat?

Răspunsul celor care au ieşit în stradă este clar: Uniunea Europeană are proiecte sociale doar pentru conferinţe şi momente diplomatice festive, care trebuie să dea frumos în poză. Cînd vine vorba la o adică şi dăm de greu, singurul proiect disponibil este "fiecare se descurcă cum poate", iar nota de plată este achitată jos, la nivelul celor care nu au nici putere, nici resurse economice, altele decît salariul, asigurarea de sănătate, contribuţia personală la fondul de pensie şi bruma de economii din bancă. Nu puţini dintre aceştia şi-au pierdut deja şi aceste instrumente minimale ale siguranţei lor personale. Mulţi dintre cei care protestează astăzi în Franţa sunt cei care ieri au fost anunţaţi, cu regret, desigur, de banca la care aveau depuneri sau investiţii, că ele nu mai există. S-au topit, undeva, într-un noian de operaţiuni făcute de cineva, legal desigur, cu o bancă sau cu un fond de investiţii din SUA. Pe contractul de investiţii sau de depuneri, undeva, cu litere mici, mici de tot, lizibile doar sub lupă, cineva din diviza juridică a băncii avusese precauţia să scrie că riscurile de acest fel sunt asumate în întregime de client! Cît despre capacitatea politică a Europei de-a se coordona pentru a elabora o soluţie pentru dimensiunea socială a crizei, nimeni nu crede cu adevărat că există o asemenea resursă.

Singura veste bună pentru noi sunt firimiturile ce vor continua să cadă de la masa fondurilor europene. Chiar dacă, proporţional, nu contează mai mult decît o picătură într-un ocean, realitatea face ca oceanul să fi secat, iar o picătură căzută într-un deşert, acolo unde trebuie, adică la rădăcina plantei, este egal cu supravieţuirea. Cu alte cuvinte, pe vremurile astea, "Oricît de puţin contează!".