Criza dării în plată: anatomia unei controverse

Criza care, începând cu 2007, a afectat economia mondială, este cvasi-unanim apreciată ca fiind cea mai gravă şi cu cel mai distructiv efect din întreaga perioadă următoare anilor '30 ai secolului trecut. Declanşată de practica acordării creditelor ipotecare «sub-prime» din Statele Unite, a cuprins cu o uimitoare repeziciune totalitatea pieţelor financiare şi, pe această cale, a invadat şi economia reală. Guvernele au evitat colapsul total al economiilor, aşa cum nu se întâmplase în 1930, dar cu preţul creşterii gradului de îndatorare şi al deficitelor bugetare.

România, conectată la şi dependentă de pieţele externe (de capital, comerciale, forţă de muncă, etc.) a fost rapid angrenată mecanismului crizei şi forţată, la nivel guvernamental dar nu numai, să ia măsuri de limitare şi revenire la o funcţionare macroeconomică normală. Lipsită de rigurozitatea proprie soluţionării problemelor matematice, în cazul problemelor financiar-economice, soluţiile sunt inevitabil caracterizate de incertitudine şi luate acceptând o probabilitate acceptabilă de reuşită. Astfel, orice decizie este criticabilă în opoziţie cu ce s-ar fi putut întâmpla dacă s-ar fi adoptat o variantă dintre cele respinse, generând avalanşe de critici şi, evident, de justificări. Nu întâmplător, un analist economic este definit ca fiind acel specialist care ne explică azi de ce nu s-a întâmplat ieri ceea ce a prezis el alaltăieri!

În angrenajul economic global şi, respectiv, naţional, industria bancară şi stabilitatea financiară şi, legat de acestea, băncile comerciale şi cele centrale, sunt cele care în ultimul deceniu au ţinut «prima pagină» în lume şi, evident, ceea ce ne preocupă în mod special şi în România.

Reflectând iniţial încredere în capacitatea sistemului bancar şi, respectiv, Băncii Naţionale a României de a gestiona evitarea consecinţelor crizei, o agresivitate crescândă, iniţial sporadică şi aproape imperceptibilă, a evoluat - poate doar întâmplător invers proporţional cu bugetele alocate de băncile comerciale publicităţii şi direct proporţional cu dorinţa preluării funcţiilor de conducere ale Băncii Naţionale a României - către o campanie în care calificările şi invectivele utilizate nu le-au trecut prin minte unui Eugen Barbu («Groapa») sau G. M. Zamfirescu («Maidanul cu dragoste»), excelenţi cunoscători ai mahalalelor Bucureştilor...

Stindardul cruciadei anti-bancare este purtat de entuziasmul celor care cred, neîndoielnic cu sinceritate, că prin «darea în plată» o bună parte a populaţiei României - mii şi sute de mii de cetăţeni -va părăsi segmentul statistic al veniturilor sub, la sau în jurul limitei sărăciei către acela al bunăstării.

Pentru a fi credibil, lupta ar trebui susţinută printr-o analiză riguroasă şi public dezvăluită a situaţiei reale a cetăţenilor doritori sau posibil doritori de a-şi încheia socotelile cu băncile prin predarea cheilor locuinţelor. Deşi o astfel de analiză este posibil şi uşor de făcut - asociaţia constituită poate prezenta, sintetic, situaţia soldului creditului, raportul mediu între valoarea soldului şi a evaluării locuinţei, veniturile medii şi evoluţia acestora între momentul luării împrumutului, opţiunile privind rămânerea cu chirie în spaţiu sau mutarea cu chirie în altă locuinţă, valoarea medie a chiriilor pentru locuinţe similare celor cedate băncilor, etc.

În lipsa unei expuneri cantitative, concrete, a efectelor urmărite, totul eşuează în superficialitatea tipică a campaniilor electorale prin care se încearcă constituirea unui piedestal sprijinit pe psihologia colectivă a ralierii la campanii distructive, mai ales când ţintă o constituie băncile şi conducătorii acestora. Mai mult ca sigur, aplicarea legii nu va face mulţi români fericiţi, dar va consolida câteva cariere politice şi, eventual, nu numai... Nu pot să nu nu mă gândesc la auto-declaraţii apărători bucureşteni sau suceveni ai creştinătăţii europene occidentale în faţa Aliotmanului, în condiţiile în care drumul spre Viena - principalul obiectiv al Semilunii - trecea prin Belgrad, nu pe la Bucureşti, Târgovişte şi cu atât mai puţin, Suceava!

Un aspect care nu poate fi calificat «mincinos, înşelător sau manipulator» îl constituie aspectul juridic al aplicării procedurii dării în plată contractelor în derulare, adică ignorarea de către chiar legiuitor a neretroactivităţii legilor civile, acesta neputând fi bănuit că nu ar cunoaşte acest principiu fundamental de drept. Faptul că o lege determină un eveniment ulterior promulgării ei nu înseamnă că nu a afectat înţelegeri contractuale anterioare, invalidând clauze asumate de părţile contractante, prin această invalidare, producând efecte în trecut.

Nu toată lumea este dispusă, însă, la practicarea la nesfârşit a unui ceremonial de lupta în care confruntarea efectivă este amânată la nesfârşit prin tactica impresionării de la distanţă a adversarului. Există motive suficiente să credem că, în spatele fracţionării bruşte, neanunţate şi nenegociate a industriei bancare prin înfiinţarea CPBR ca alternativă - chiar nedeclarată ca atare - la ARB, din motive plauzibile, «pe surse», ar fi putut fi chiar preşedintele acestei noi organizaţii.

Steven van Groningen a venit în România pentru a rămâne având, din motive iniţial personale, o altă imagine a ţării decât aceea, de atunci şi de acum, diferită de a majorităţii concetăţenilor săi olandezi. Nu ştim dacă, după deceniile petrecute în România, van Groningen mai este perceput de olandezi ca unul de-al lor dar, în mod sigur, pentru comunitatea bancară naţională a rămas un străin, a «tăcea tăcând» fiind incompatibil cu a «tăcea vorbind», iar abordarea directă, concisă şi logică a unui subiect contrastează substanţial cu arta evitării unui mesaj clar şi angajant, aceasta din urmă atât de dragă românilor, identificată ca atare de Titu Maiorescu într-un eseu publicat în «Revista contimporană» în 1873: «Beţia de cuvinte»!.

Nu cred că greşim prea mult apreciind rolul şi contribuţia lui Van Groningen la decizia Raiffeisen Bank Internaţional de a contesta retroactivitatea legii dării în plata prin cerinţa de a negocia acest lucru cu autorităţile româneşti ca singură alternativă a supunerii conflictului judecăţii ICSID.

Atitudinea aceasta hotărâtă şi posibilele sale consecinţe - mai mult ca sigur alte bănci, poate chiar cele mai mari, sunt în aşteptare pentru a se ralia - a surprins şi pus pe gânduri autorităţile. În timp ce campania politică în spaţiul public este dusă cu aceeaşi vehemenţă un secretar de stat în Ministerul Finanţelor Publice preferă, prudent, să aştepte să vadă ce se întâmplă, în timp ce «pe surse» MFP nu ar intenţiona să angajeze un avocat în cazul în care se va ajunge la ICSID, ceea ce poate echivala cu recunoaşterea unei cauze pierdute...

În paralel, proiectul legii conversiei creditelor în valută s-a îmblânzit preventiv, trecându-se de la varianta drastică a cursului de schimb iniţial la cea a unui curs de schimb mediu.

Între timp, băncile comerciale, asemenea celui păţit cu ciorba fierbinte, suflă păgubos - pentru ele şi pentru noi -şi în iaurt...

Dificultăţile multor cetăţeni ai României legate de rambursarea împrumuturilor bancare sunt reale. Frapează însă lipsa de rigurozitate cu care sunt aparate interesele lor colective, în lipsa unei evaluări cauzale şi statistice adecvate. Nici băncile nu fac publice datele sintetice privind profilul mediu al împrumutaţilor din cele două categorii, nici organizaţiile acestora din urmă nu prezintă public o analiză similară, inclusiv sociologică, a aderenţilor lor. Din acest motiv, mesajele politicului au un pronunţat caracter dramatic, iar efectul, ca în cazul oricărei piese de teatru, se estompează în staţia de transport în comun, aşteptând primul autobuz, cel care întotdeauna întârzie nejustificat de mult.